Nechezol

L-am revăzut nu de mult pe Virgil Ogăşanu în comedia Iarna bobocilor (1977). Juca acolo un doctor de ţară – un şpăgar fără scrupule, care pretindea câte-un curcan, câte-un cocoş de la ţăranii pe care-i consulta. În schimb le dădea certificate medicale şi le ghicea, chipurile, bolile de care suferă şi secretele. În realitate avea un spion care îi turna pe toţi. Practica medicina cam în genul în care „vindeca” mama Omida vrăjitoarea (şi ciracele ei fără număr), aia care te „dezleagă” de neputinţe, de boli, de nevastă etc.

Vorbind acum despre vremurile de atunci,Virgil Ogăşanu spune: „Aveam o singură televiziune, aveam un singur post de radio, o singură cinematografie, lucrurile erau mai liniştite, se citea foarte mult însă, căutam cărţi cu disperare.” Şi acum? „Se filmează, se fac reclame, tinerii actori se pierd în activităţi colaterale, lumea se duce la bingo, la film, la 3D. În ţară, lumea nu mai merge la teatru. Oamenii din provincie au pierdut foarte mult, nu mai au exerciţiul de a merge la spectacole.” Pe timpul lui Ceauşescu, se consuma nechezol, un înlocuitor – spune Ogăşanu. „Am impresia, zice actorul, că reintrăm, că ne întoarcem la vremea nechezolului, când se puneau înlocuitori în locul valorilor autentice. Falsele valori de la ora asta triumfă în faţa micilor ecranelor, neaducându-ne decât nechezol. Vina e a tuturor.” Şi se referă apoi la modele şi la acele „lecţii esenţiale preluate de la profesori”. O pomeneşte pe Beate Fredanov, care „avea şcoala germană, era foarte exigentă” şi impunea în teatru „o disciplină creatoare, fără de care nu se poate face absolut nimic”. Asta pentru că „nu poţi să faci un rol bine, dacă vii la teatru pe fugă şi te sui pe scenă direct din tramvai, aşa cum se întâmplă acum foarte des”. Acum, recunoaşte actorul, „ies pe bandă foarte mulţi actori, pe care nu-i interesează foarte mult soarta spectacolelor în care joacă”.