Dégénération

Azi a fost mare praznic mare (Sfinţii Trei Ierarhi) la micuţa noastră capelă. Fiecare a adus câte ceva şi s-a adunat de-un ospăţ pe cinste. Pentru prima oară de când s-a întors de peste mări şi ţări (Canada) m-am revăzut cu D.U. Discuţia începută pe coridoarele liceului alimentar (devenit celebru săptămâna asta printr-un deocheat clip video ce are ca protagoniste două eleve rebele) am continuat-o acasă. De la amicul meu am aflat de un foarte interesant video clip Mes Aïeux: Dégénération. Morala (căci melodia are o poveste cu tâlc): străbunicii aveau vreo 15 copii şi lucrau pământul, bunicii (care s-au mulţumit doar cu trei) l-au vândut, tata a ajuns funcţionar la oraş, fiica stă acum în chirie şi tânjeşte după un apartament proprietate personală, oricât de mic şi după o palmă de pământ la ţară. În plus, ştie că a venit pe lume dintr-o greşeală. Şi ea se întâmplă să mai greşească, însă nu ezită să schimbe partenerii mai ceva ca pantofii şi ucide „problema” din faşă ori chiar mai repede. Noaptea are insomnii, iar dacă apucă totuşi să doarmă, dimineaţa se trezeşte cu ochii-n lacrimi pentru că a visat o masă mare la care erau o mulţime de copii (care au apucat, poate, să trăiască doar 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Degenerarea se regăseşte şi în loisir: bunicii au prins epoca rock’n’roll, părinţii era disco, iar odraslele de acum trăiesc din plin zodia zapping. Finalul este up:

Thankfully some things in life will never change
Line up your nicest clothes
because tonight we're goin' dancing

Am revăzut cu Dan (şi alături de O.B.) Pridel Angela. Citeam azi într-o cronică (trimisă de ces) a Iuliei Blaga la Patimile Ioanei d’Arc o inexactitate. Scria acolo (încă) tânăra jurnalistă că „dintre filmele recente care au legătură cu sfinţenia, doar Breaking the Waves poate mişca ceva în tine”. Sigur, din filmele pe care ea le-a văzut. Deşi e greu să o consideri sfântă pe isterica Bess (Emily Watson) din filmul lui Trier. Mă uitam la filmul acestui atât de tânăr regizor (Nikolai Dreyden) şi gândeam aşa: cu atâta bucurie şi sete de viaţă mă încarcă de fiecare dată, încât chiar nu-mi doresc să mai văd un alt film în următorii zece ani. Bineînţeles că voi mai vedea (chiar dacă foarte puţine filme noi). N-am mai simţit „aripa îngerului” (apropo de traducerea liberă a titlului) de la filmele lui Tarkovski şi Abuladze. E clar că omul este, de departe, unul din foarte puţinii urmaşi (nu epigoni) ai celor care au regizat Rubliov şi Căinţa. Dincolo de expresia cinematografică (extraordinară) a poveştii se află, în filmul lui Dreyden o mărturie cutezătoare: trebuie să mergi până la capăt, indiferent de consecinţe, să îţi lucrezi desăvârşirea şi să nu uiţi nicio clipă că totul se plăteşte. Şi acest gând, culmea, să nu-ţi provoace tulburare şi deznădejde, ci să-ţi primeşti pregătit răsplata, asemenea monahului Maxim.