Rugă pentru părinţi - Tokyo Story

Filmele lui Yasujiro Ozu sunt bazate pe nostalgia sistemului tradiţional al familiei japoneze (pe cale de dizolvare) în contextul societăţii tehnologizate şi industriale. Întregul univers se regăseşte, la Ozu, într-o singură familie. „Capătul lumii – scria Donald Richie - nu este mai departe de perimetrul casei familiale.” S-a vorbit, în cazul filmelor sale, despre „naturi moarte” (director de imagine: Yuharu Atsuta) şi „juxtapuneri de imagini fixe pe pictura delicată a sentimentelor” (Tadao Sato) ca parte integrală a unei viziuni transcendente asupra realităţii. Prin folosirea scenelor goale, Ozu a devenit „unul din precursorii aşa-numitului off-screen space” (David Cook).
În vizită la copiii şi nepoţii din Tokyo, un cuplu de bătrâni înţelege că reprezintă o povară pentru aceştia (nu şi pentru – surpriză - nora lor văduvă, ce şi-a pierdut bărbatul în război, dar continuă să-i respecte şi să-i iubească pe părinţii soţului ei defunct). Întorşi acasă, femeia moare. „Prin intermediul relaţiilor părinţi-copii am vrut sa arăt cum sistemul familial japonez a început să se destrame. E unul din filmele mele cele mai melodramatice.” – afirma regizorul despre Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (1953). În viziunea lui Ozu insatisfacţia apare drept o „caracteristică inerentă vieţii” (Cristina Corciovescu), între calităţile umane ale unei persoane şi ceea ce face viaţa din acea persoană nu pare să mai existe nicio legătură. „Nu-i aşa că viaţa e o mare decepţie?” întreabă unul dintre personaje. „Da”, vine răspunsul, însoţit de un zâmbet. „Acest scurt schimb de replici – arată criticul Robert Wood - scoate în evidenţă atmosfera de calmă resemnare ce caracterizează stilul cineastului japonez.” Resemnată este şi atitudinea faţă de americanizarea (occidentalizarea) crescândă a societăţii japoneze, prezentată explicit prin chiar tipul de vestimentaţie corespunzător celor trei generaţii din film: astfel, bunicii continuă să poarte haine tradiţionale japoneze, copiii lor poartă un amestec de haine americane (costum, cravată) şi veşminte tradiţionale nipone, în timp ce nepoţii sunt îmbrăcaţi în blugi, adidaşi, iar pe cap au şepci de baseball. Mesajul lui Ozu se adresează în special generaţiilor tinere: este necesar să ne apropiem de părinţi / bunici cătă vreme aceştia sunt încă în viaţă, altminteri vom regreta ocaziile nefolosite după ce părinţii / bunicii noştri nu mai sunt printre noi.
Spre deosebire de Kurosava, care – stilistic - este mai accesibil publicului occidental (Rashomon, Sichinin no samurai / Cei şapte samurai, Ikiru / A trăi, Dodeskaden), Ozu este un purtător şi transmiţător mai pregnant al sensibilităţii nipone - filmele lui s-au bucurat de o considerabilă apreciere din partea publicului japonez. Dar chiar şi aşa, personajele sale au o mare deschidere spre universalitate - cel putin pentru societăţile clădite în jurul familiei. Îi recunoaştem în Tomi şi Shukishi pe proprii noştri părinţi, ne recunoaştem pe noi înşine şi pe fraţii sau / şi surorile noastre în personajele copiilor egoişti din film, care nu au (nu vor să-şi facă) timp să petreacă cu părinţii lor.