Take five

O slujbă este, printre altele, un prilej de întâlnire, faţă către faţă, cu sinele de care fugim mereu. Seara, vecernia de joi, în acel lăcaş atipic (din păcate) pentru „parcul ortodox”: bisericuţa de lângă sediul Poliţiei. Un adevărat privilegiu să-ţi aşterni privirea pe isconostas ori pe icoanele din lemn frumos pictate ce stau atârnate pe peteţi. Slujba Vecerniei este – ca şi celelalte slujbe ortodoxe – neasemuită poezie (poetry), dincolo de inevitabilele derapaje spre retorică (în engleză echivalentele acestui termen sunt: big talk, flowery language, grandiloquence, long speech, pomposity, tall talk). Este atât de odihnitoare rugăciunea de pavăză împotriva săgeţilor celui înşelător pe timp de noapte, atât de liniştitoare rugile în care participanţii pomenesc despre starea de păcătoşenie şi nevrednicie în care se află şi cer putere de sus pentru a se ridica. Theodor a stat cuminte două ceasuri. La sfârşit, o bătrână (evlavioasă, cum altfel?) l-a lăudat pentru cuminţenia lui şi a vrut să ştie dacă e bolnav. N-am zis nimic.

Spaţiul liturgic (ce presupune şi episoadele numite utrenie şi vecernie) este o necesară invitaţie la asceză ori măcar un prilej consolator de retragere din oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viaţă. În cazul în care a mai rămas în noi o fărâmă de suflet nesluţită de iureşul acesta steril, de agitaţia aceasta fără rost ce preface viaţa în infern totodată grotesc şi teribil.