Necuvintele

Mă gândesc la câteva filme: Nazarin, Le journal d’un curé de campagne, Ugetsu Monogatari, Nunta de piatră şi, above all, opera completă a lui Tarkovski. Ce au ele ca numitor comun? Dincolo de profesionalism, există în ele o oază de înţelepciune care grăieşte aşa: atunci când ţi se pare că ai aflat care e adevărul, trebuie să te aştepţi la nenumărate încercări (ispite) pe care se cuvine a le primi cu sufletul pregătit, whatever the cost. Tarkovski ar spune că este vorba de o stare numită demnitate, pe care atunci când nu o (mai) are, omul se zdrobeşte, iar atunci când o are, se păstrează ca om. Şi încă ceva: cu totul remarcabilă e muţenia acestor filme, sau măcar concentrarea la maximum a limbajului. Cu atât mai mult sare în ochi esenţializarea cuvântării, cu cât vremurile în care trăim sunt sufocate de risipire, de împrăştiere fără noimă, de lipsă de măsură şi discernământ în alegerea cuvintelor - o adevărată babilonie sonoră, o aglomerare pestriţă de words, words, words signifying nothing, nothing, nothing...