Cannes, Cannes...

În al său Jurnal regizorul Alexandru Tatos consemnează o relatare nostimă a lui Dan Piţa ce „sintetizează condiţia mizeră a românului în străinătate”. Întâmplarea a avut loc la Cannes în 1972, cu ocazia proiecţiei filmului Nunta de piatră, unde Leopoldina Bălănuţă juca rolul principal. Actriţa stătea pe o bancă într-un parc, aşteptând să fie cazată (pentru că sosirea micii delegaţii române nu a fost confirmată de cei din ţară), când un cerşetor i-a cerut nişte bani. Evident, n-a avut de unde să-i dea şi i-a spus că e străină. Atunci, cerşetorul s-a oferit să-i dea el câteva centime. Un grup de tineri a asistat la această scenă. În acelaşi timp, reprezentantul Românieifilm era pe aeroportul din Paris încărcat de bagaje, deşi trebuia să fie la Cannes ca să se ocupe de vânzarea filmului în străinătate. La ofertele făcute lui Piţa, pe care acesta i le-a transmis, emisarul român a răspuns negativ. Concluzia lui Tatos, evergreen: „Românii trimişi în străinătate nu se înţeleg între ei – parcă ar fi duşmani. Fiecăruia i-e teamă ca celălalt să nu profite mai mult.”