Tetralog

Alte trei zile de week-end la mănăstire. Am admirat, pe drum, peisaje de o frumuseţe stranie (munţi şi văi scăldate în ceaţa dimineţii, stânci şi pâlcuri de pădure pe Valea Oltului etc.) şi am avut parte de soare şi aer curat. Ca şi cuvânt („neoficial”) de învăţătură, Monahul ne-a vorbit despre un tetralog de porunci pe care se nevoieşte şi el să-l împlinească: să nu disperi, să nu-ţi arăţi neputinţele, să nu te contrazici şi să nu cârteşti împotriva răului. Dar, spune el, a patra poruncă i se pare cu neputinţă de cuprins cu mintea omului. Într-adevăr: cine poate s-o cuprindă şi s-o împlinească?

Sâmbătă, la liturghie, un monah (care a citit din Apostol) şi-a modulat vocea într-un chip care l-ar fi făcut să se mândrească pe Ion Dolănescu. (Şi ce-i rău în asta, se poate spune, când acest rapsod şi alţii asemenea lui au făcut „şcoală” cu „modulaţiile” lor printre românaşii „îmbisericiţi” sau „lumeţi”?) Altul cânta - „popeşte”, afectat - pe nas. Iar altul, în vârstă de … 99 de ani cânta sacadat şi întărea ultima silabă de fiecare dată, încât Theodor a tresărit şi, la un moment dat, a început şi el să cânte la fel de apăsat. (Dar – thank God – şi-a revenit). N-am putut să fac abstracţie de chipurile care - pioase şi dulcege - ne mai priveau de ici, de acolo, de pe pereţi. (Şi ce-i rău în asta, se poate obiecta, căci ele trimit negreşit spre o realitate obiectivă mai presus de jalnicele reprezentările tip kitsch?)

În cadrul predicii despre „viaţa şi minunile” Sfântului Apostol & Evanghelist Ioan (a cărui adormire a fost prăznuită) stareţul ne-a povestit (cu referire la multe surse, biblice dar şi apocrife) despre învieri şi alte fapte minunate ale acestuia. Iar Monahul ne-a reamintit că relatările din Pateric (în care se spune despre ascultarea unui monah din vechime, ce ar fi trecut Nilul pe spinarea unui crocodil docil ca să ducă un mesaj pe malul celălalt al fluviului) nu sunt poveşti. Sunt, altfel spus, nu închipuie. (Da, gândeam eu, însă poate nu degeaba s-au ostenit cu gândul cei care – de-a lungul a câtorva secole - au ţesut admirabilul, tainicul, apofaticul context al slujirii liturgice: iconografia bizantină, imnografia, arhitectura ş.a. Toate se leagă într-o biserică astfel concepută şi rânduită şi toate aceste fapte şi isprăvi par – în acest context – credibile, posibile. Dar în afara acestui context?)

Una peste alta, mi-am amintit de C.S. Lewis, care susţine că numai lucrarea Necuratului nu te lasă să te concentrezi la rugăciune în biserică, oricât de „pe lângă” ţi se pare că s-ar comporta clericii sau cei din strană în timpul slujirii…Aşa să fie?