Despre părinţi nu pot vorbi cu folos decât atunci când îmi asum starea de prodigal son. Restul e pălăvrăgeală toxică. Dintre versurile dedicate mamei am pus pe blog câteva scrise de Grigore Vieru. Un cititor anonim le-a gustat şi el, apoi mi-a atras atenţia că merită şi taţii puţină atenţie. Din creaţia aceluiaşi poet, necunoscutul cititor îmi recomandă poemul Tata. Pentru că nu mi-a spus mare lucru, însă doresc, totuşi, să-i îndeplinesc doleanţa şi pentru că ştiu că are dreptate atunci când revendică pomenirea ambilor părinţi, m-am oprit la poezia lui Lucian Avramescu, Aşa cum îţi aminteşti de o stradă.
Personal, nu am găsit încă acele versuri despre tatăl-cel-de-după-trup în care să mă regăsesc şi care să mă reprezinte. Le mai caut…În privinţa tatălui step însă m-aş gândi mai degrabă la câteva fragmente de proză: Scrisoarea către tata (de Kafka) şi Portretul artistului ca tânăr (de James Joyce). N-am uitat nici cântecul formaţiei „Timpuri noi” (Tata) şi nici mediocrul film al lui Andrei Blaier din 1988 (Vacanţa cea mare) în care un alt fiu risipitor încearcă, zadarnic, să-şi regăsească tatăl uitat într-un azil de bătrâni. Şi, desigur, nici Oglinda lui Tarkovski ori Padre Padrone de fraţii Taviani.
1 comment:
Minunat cintecul propus-rascoleste si doare acut.Dar, mai ales,mustra si trezeste constiinta;sa pretuim ce si cind avem-miine poate fi tirziu.Mie, in fiecare zi ,mi-e dor de tata.In sicriu i-am pus alaturi o carticica; 'Ginduri pentru tata'-voiam sa stie ca-l voi iubi si dincolo de moarte.Eu cred cu tarie ca trebuie sa ne iertam si sa ne iubim parintii cum mai cred ca 'dincolo de trup'sunteti un om blind si sensibil si un tata bun si responsabil.Asa reiese din ceea ce citesc scris de dvs pe blog.Multumesc ca ati tinut seama de de dorinta mea de a aduce un prinos de recunostinta si tatilor.
Post a Comment