Ieri, prima zi propriu-zisă de şcoală. Theodor şi-a revăzut colegii, învăţătorul şi pe profesorul educator (nimeni altul decât Costel, care s-a titularizat la Liceul Iris şi a fost repartizat la clasa lui Theodor, în care sunt şase nevăzători). M-am revăzut şi eu cu o parte din elevii şi colegii mei. Cei din anul terminal, care vor da bacalaureatul la vară, sunt încă indecişi, nu ştiu ce să facă mai departe. Unii spun – mai mult sau mai puţin teribilist - că abia aşteaptă să termine cu şcoala. Dar tot ei sunt cei care, fără nicio ruşine, recunosc – asemenea Războinicului Luminilor pe care-l idolatrizează – că n-au citit în viaţa lor nicio carte. Atunci glumesc cu ei (pe jumătate!) şi le răspund că pentru a termina ceva e nevoie să începi.
Eh, elevii fac şi ei ce ştiu, ce pot. Când părinţii le sunt fie despărţiţi, fie plecaţi la muncă în străinătate, când sunt proprietari pe calculator & telecomandă (dar n-au nici un fel de discernământ), când se hrănesc exclusiv cu imagini şocante, violente ori sentimentale, când singurele rime pe care le ştiu sunt versurile din muzica pop (inclusiv din văicărelile turcite arhimediatizate), când n-au repere (nici chiar de la şcoală, căci profesorii – ca alte categorii profesionale – nu mai ajung la catedră prin vocaţie, şi atunci ora de clasă devine un dublu chin) şi nici un fel de rânduială, când totul îi îmbie la huzur, la şmecherii, la atitudini şi fapte de tip mafiot, ce să mai ceri de la ei? Să descopere, ei, mărgăritarul de mare preţ în căldarea cu borhot? E o posibilitate, dar pentru asta se cuvine să le fi fost sădit în suflet un ideal curat şi mai ales să fie în stare să lupte pentru a-l păstra neîntinat, să dorească să caute în lumea din jur excepţia şi picătura de frumuseţe care să-i salveze de la mult prea prematura lor blazare.
No comments:
Post a Comment