Short movies

De la Cosmin Rotaru primesc nişte link-uri spre câteva filmuleţe realizate de el şi de Ioan Tasi. Unul dintre acestea (Sad Snowman) surprinde ultimele secunde din viaţa unui om de zăpadă. Câteva grade în plus în atmosferă aveau să-i fie fatale. Mai întâi şi-a plecat, umil, capul, pentru ca apoi, într-o fracţiune de secundă să-i cadă ca după o ghilotinare. Altul (Family) este un fel de recherche du temps perdu, iar camera – printre orologii – înregistrează diverse fotografii „de epocă”. Chipuri şi amintiri dintr-un timp care nu mai este. Fotografiile (în alb-negru) se perindă prin faţa noastră una după alta, până când mai rămân doar trei, apoi două, una şi, atunci când timpul nu mai are răbdare, este şi aceasta din urmă răpită spre a se retrage în cimitirul de amintiri al timpului flămând. Demersul său mi-a amintit de excelentul documentar al lui Mircea Săucan, Casa de pe strada noastră (1957). Acolo, Radu Beligan (din off) comenta despre fiecare obiect ce împodobea acea casă de aristocraţi din vremuri apuse, căci filmul fusese realizat în epoca „măreţelor împliniri socialiste”. Într-un al treilea filmuleţ, Sub(Urban) (Play)Station, vedem o staţie de tramvai. O femeie şi un adolescent. Mamă şi fiu? Poate. Băiatul suflă într-un fel de trompetă şi cineva din off îi răspunde cu acelaşi sunet. În liniştea noncomunicativă a acestui colţ de cetate postmodernă, gestul său pare o încercare de a comunica, de a se comunica. Tot o sinapsă involuntară mi-a activat amintirea vie lăsată de filmul românesc pe care-l socotesc a fi cel mai împlinit, Meandre (1967), tot în regia lui Mircea Săucan. Şi acolo, arhitectul ratat (Petru, interpretat magistral de Mihai Pălădescu) îşi comunică neîmplinirile suflând într-o trompetă. Trompeta din Meandre, ca şi cea din filmul lui Ioan Tasi nu este un simbol, ci o esenţă, un semnal de alarmă, un strigăt al neputinţei.