Hora dezbinării

În chiar ziua plecării noastre de la Pătrunsa, un călugăr sfătos m-a reţinut câteva minute pentru o ultimă discuţie, cum altfel, duhovnicească. Spunea, la un moment dat, că atunci când omul arată cu degetul (spre altcineva, desigur), doar un deget e îndreptat spre persoana (ori spre fapta) incriminată, cele trei care sunt dedesubt sunt îndreptate spre acuzator, iar unul e sau ridicat, de obicei, înspre cer sau îndreptat şi el spre „vinovat”. Oricum, scorul e 3 la 2 în defavoarea persoanei care arată cu degetul (degetele). Imaginea creată astfel e grăitoare şi justă. Pentru că există, de fiecare dată, o parte de vină a celui ce acuză. Spre ea îndreptăm, iată, cele trei deşte ale noastre ce stau cuibărite în căuşul palmei.

Oboseala (sila, saturaţia) pricinuită de neînţelegeri repetate este numai în parte vina celui care, zicem noi, nu vrea să priceapă. Să ne priceapă. Dar de ce ar trebui să priceapă în felul în care nouă ni se pare că pricepem ceva? Nu poţi fi dădacă la toată lumea şi nici la fiecare în parte. Ţi-ar trebui miliarde de vieţi. Lumea e mare şi îndestulătoare. Loc sub soare e pentru toţi. Live and let live – iată cea mai bună consiliere. Dar nu poţi împlini asta câtă vreme te afli în mijlocul discordiei, polemicilor, zâzaniei.

Mi se pare întru totul explicabilă supărarea omului pe sine, mai exact pe partea sa de vină, de „colaboraţionism” cu prostia, cu fanatismul, cu imbecilitatea, cu viclenia etc. care-l face responsabil de toate neînţelegerile sterile următoare intrării sale în hora dezbinării. Pe de altă parte bănuiesc că puţini au deprins puterea de a-i rezista, de a vorbi cât mai puţin, de a se exprima cât mai esenţializat, pentru a nu-i asteniza pe cei din jur cu obsesiile lor, cu lozincile lor, cu nemulţumirile lor, cu – adesea – falsele lor probleme. Iar pentru asta e nevoie de umor, niţică ironie şi chiar autoironie (de care spiritele obtuze nu vor să ştie).

Nu numai că socot explicabilă supărarea omului pe sine, ci cred că este cu adevărat necesară pentru lămurire, pentru „igienizarea” sufletului său, pentru împăcarea pe care de cele mai multe ori fără să ştie o caută.