Missing

Perioada scurtă de două zile dintre Vinerea Mare şi Duminica Învierii este (poate fi) un timp propice petrecerii, cu gândul, în preajma morţii şi a stării omeneşti în care – inevitabil – rosteşti, ca Hrist pe cruce: Eloi, Eloi, lama sabach-thani? Această aventură a conştiinţei e constrânsă de neputinţa omului de a accepta neantul, obştescul sfârşit. Este, poate, prima secundă a poeziei ce, din disperare, tainic se naşte în noi. Nu sfârşitul obştesc al omului (sau al oricărei alte vieţuitoare) în general este cu neputinţă de acceptat, ci faptul că oameni concreţi, pe care i-ai cunoscut sub o formă sau alta, au încetat să mai existe. În subteranele memoriei mele continuă să existe aievea: Aurel Rus, Victor Laudacescu, Constantin Tiutiuc, Domniţa Milcu – doar câţiva din oamenii care mi-au marcat copilăria şi adolescenţa şi pe care îi credeam nemuritori. Probabil licoarea aceasta căreia îi spunem dragoste (şi, în cazul lui CT, un amestec de dragoste şi aversiune) îţi dă senzaţia că ai gustat – împreună cu persoana iubită – din nemurire, că „l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior”.

Pentru toţi aceşti oameni dispăruţi mult prea devreme, pentru alţii nenumiţi aici, versurile cântecului Unde sunteţi, dragii mei, interpretat de Cornel Fugaru se vor a fi un memorial power play:

s-a mai frânt un om în noapte,

s-a mai stins o stea pe cer

viaţa merge mai departe

spre un infinit mister

s-a mai dus un suflet mare

şi-am mai rămas tot mai stingher

tot mai tare azi mă doare

lipsa celor care pier

unde sunteţi, dragii mei,

unde rătăciţi prin astre

voi, ce-aţi ascultat

chemarea depărtărilor albastre?

unde sunteţi, dragii mei?

dorul vostru mă sfârşeşte

azi, când pe pământul nostru

lanul crucilor tot creşte, creşte...

Doamne-ajută-mi să fiu tare,

să mai pot să-i pomenesc

să aprind o lumânare

pân-ajung să-i întâlnesc