Friday 17 July 2009

A brave new world

Citind despre toate atrocităţile şi crimele abominabile (cu duiumul) din Gulag-ul lui Soljeniţîn îmi amintesc de motto-ul pe care l-am decupat pentru scrierile lui James Joyce (The Dubliners, A Portrait of the Artist As A Young Man, Ulysses), citite în adolescenţă: History is a nightmare from which I am trying to awake”. Citatul e ales din, probabil, cartea de căpătâi a timpurilor noi (modern times), Ulysses. Ani de teroare au fost, în secolul XX şi în România. Dacă ar fi să amintesc doar valurile de persecuţii şi prigoană de imediat după război, apoi cele de după Revoluţia maghiară (inclusiv „fenomenul Piteşti”) şi tot ar fi de ajuns. La mijlocul anilor 60 a venit însă „dezgheţul” (prin schimbarea şefilor la vârf) şi, o vreme, s-a mai destrâns şurubul. Anii 80 însă au readus cenuşiul în viaţa românilor (chiar dacă nu la nivelul advanced, ca în anii 50) şi apoi, Bang!, Marea Păcăleală. ... După 20 de ani de libertate ideologică, starea de hibernare călduţă - creiere spălate (cu detergent fie autohton, fie „de import”: manele, telenovele, televiziune, filme americane şi americanizate, mall-uri etc.), fiţe, mania shopping­-ului, revendicări peste revendicări de „drepturi ale omului” într-o stare de confuzie generală etc. ne face, iată, incapabili (aproape) să mai înţelegem cum a fost cu putinţă degringolada care a dus – în Apus şi la Răsărit deopotrivă, şi nu doar pe timp de război - la atâtea măceluri, execuţii şi lagăre de exterminare.

Deunăzi un amic îmi mărturisea că este scandalizat de reprezentările plastice din biserici care înfăţişează scene de cruzime. Semn că ritmurile moderne („occidentale”) de viaţă ne-au devenit deja o a doua natură, încât – squeamishly - facem alergie la orice formă de violenţă. Nu e vorba de violenţa gratuită, devenită – în filme, în buletinele de ştiri - hard currency pentru cineaştii Uzinei de Vise şi pentru jurnalişti. E vizată aici însăşi violenţa cu care a fost curmată brusc viaţa atâtor şi atâtor mucenici de-a lungul veacurilor. Pentru că a devenit desuet să mai pui preţ pe ideea de sacrificiu, darmite pe sacrificiul asumat, trăit. În mindest-ul omului de azi drumul spre fericire nu mai trece prin infernul restaurator, regenerator. Fericirea nu mai este căutată în rezistenţa la oprelişti, la suferinţă, ci în practici hedoniste mai mult sau mai puţin vinovate. Flash-back spre capodopera lui Fellini, 8 ½: regizorul Guido (Mastroianni), aflat în plină criză de creaţie, se confesează unui cardinal de la Vatican (în baia de lux a acestuia din urmă): „Părinte, nu sunt fericit.” Răspunsul cardinalului: „Dar cine a spus că menirea ta este să fii fericit?” Fericit, vasăzică, după criterii utilitarist-pragmatice; fericit, desigur, prin trucuri de shortcut.

Mă întreba acest amic ce înseamnă „trăirea ortodoxă”, „trăirea liturgică” şi am evitat să-i răspund „pe şleau”, dintr-o dată. Treptat însă (discuţia întinzându-se până la miezul nopţii) mi-am dat seama că nu pot să-i spun decât atât: ea înseamnă asumare, nu vorbărie. Şi, înainte de toate, adunare (a minţii, a gândurilor, a simţirii), cercetare şi discernere. Adică ceea ce este mai anevoios de dobândit în această „minunată lume nouă” (brave new world) care ne răsfaţă orice pornire individualistă. Chiar dacă – binemeritat bonus - ne zdrobeşte şi ne sluţeşte cu fiecare zi ce trece.

No comments: