Killjoys

Citesc în Mount Athos. Renewal in Paradise despre pustia Athosului, din sudul peninsulei. Locuri aspre, chilii pitite-n stânci, pusnici care se retrag acolo, se nevoiesc şi vieţuiesc, în deplină singurătate, câte cincizeci de ani şi mai bine. Oameni care fug de lume pentru a se întâlni – prin rugăciunea neîncetată, prin post, prin despătimire - cu Însuşi Dumnezeu. Straşnic mecanism de spiritual maintanence trebuie să mai aibe anahoreţii aceia. Care, culmea, nu se plâng ba de una ba de alta, nu fac fiţe, nu reproşează celor din jur (rudelor mai întâi) că i-au uitat, că nu mai au nevoie de ei, că sunt ai nimănui.

Dincolo, peste ameţitoare văi, în cotloanele stâncilor şi prăpăstiilor unite doar de-un cablu şi-un scripete, oameni înduhovniciţi cu asupra de măsură se simt cu adevăraţi fericiţi fără să aibe parte de telefoanele politicoase sau de vizitele de curtuazie ale nimănui. Noi, aici în lume, suntem adevăraţii killjoys (ucigători de bucurie, feţe stafidite de răutate şi ranchiună fără vreun motiv, chiar şi fără să fi ajuns neapărat la bătrâneţe), iar ei sunt cei care nu citesc, ci trăiesc de-a pururi jurnalul fericirii de-a fi oameni desăvârşiţi.

Printe aceştia sunt câţiva pustnici care păstrează hamletian (sau e viceversa, şi Marele Will a împrumutat găselniţa cu craniul lui Yorick din scrierile Părinţilor sau poate alte scrieri, precreştine, şi mai vechi?) zeci de cranii ale predecesorilor, pe câte un raft. În semn de memento mori, desigur. Cum se mai urcă unul la cer, cum i se decupează craniul din schelet (la exhumare, după o vreme) pentru a-i fi adăugat la mulţimea existentă...