Theodor vrea să ştie dacă timpul se mişcă. A observat şi el că nu stă pe loc. De ce se mişcă? – a fost următoarea întrebare a lui. Răspunde-i dacă poţi. Explică-i sensul vieţii şi al timpului care converge înspre şi întru Parusia. Pune-te şi-i vorbeşte despre eschatologie şi învierea tuturor „întru slavă sau întru osândă” etc. Dincolo de toate, rămâne această întrebare de copil care percepe (dar exclusiv cu ochiul dinăuntru) coordonatele temporale şi spaţiale ale lumii: „Tata, de ce se mişcă timpul?” … Pe de altă parte, Ioan – fratele lui, căruia, de câteva săptămâni, ochii i se deschid tot mai viu în afară - ne cercetează, ne urmăreşte fiecare mişcare. Ne supune, ca părinţi, unui examen suplimentar: confruntarea faţă către faţă. Sau, cum zic englezii, eye to eye.
Primesc pe email, de la un fost coleg de gimnaziu, un mass intitulat „Why can’t I fiind a job?” O suită de imagini înfăţişează diferiţi oameni de diferite vârste şi din, probabil, diferite părţi ale lumii. Toţi au în comun acelaşi lucru: o tunsoare ultra-excentrică, pielea excesiv (şi agresiv) de tatuată şi străpunsă de tot felul de belciuge, inele, podoabe metalice mari şi mici etc. Stridenta imagine pe care şi-au confecţionat-o, altfel spus, este pricina pentru care puţini angajatori şi-ar dori să-i aibă prin preajmă. Şi totuşi, mă gândesc că look-ul lor excentric şi – recunosc – şocant este respingător întâi şi-ntâi pentru „ochiul din afară”. „Ochiul dinăuntru”, fără proiecţii pe retină de chipuri şi trupuri deformate, străpunse, bizar împodobite, este mai îngăduitor. Se sminteşte mai greu. De fapt, este vorba despre „vederea cu duhul” care – singura - nu greşeşte judecata. La urma urmei, în afara deprinderii acestei „vederi cu duhul” (care se tălmăceşte prin: discernământ, dreaptă socotinţă) puţine lucruri ne sunt de vreun real folos. Iar dobândirea ei – ce bine, căci n-avem timp să ne plictisim din clipă când ne-o asumăm! – este lucrare de o viaţă.
No comments:
Post a Comment