Fratele fiului risipitor

„Fiul risipitor spune: Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu. Fratele fiului risipitor întoarce aici capul cu dezgust...

Toţi te învaţă, mai ales când eşti tânăr, cum să reuşeşti. Dar o virtute mult mai mare şi în orice caz mult mai utilă decât tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele. Nu numai că e greu să reuşeşti întotdeauna, dar e şi infecund. Devii „premiant”. Şi, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii.

Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă-şi întâlnea învăţătorul. Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întâlnea un învăţător.

Fiul risipitor n-are decât voluptatea. Fratele fiului risipitor are curiozitatea şi orgoliul. Cine păcătuieşte mai mult? Sau, poate, curiozitate au amândoi. Dar fiul risipitor deschide uşa; fratele său priveşte pe gaura cheii. Câteodată fratele fiului risipitor îmi pare atât de infernal, încât nici măcar nu are un păcat: are păcatul păcatului.

Revăd tot Jurnalul. Ce închide el în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...”

(Constantin Noica – Jurnal filosofic)