Vasăzică: trebuie - for your own sake - să răspunzi cu dragoste celor (sau mai ales celor) ce te prigonesc – aşa ne învaţă cărţile de înţelepciune. În ce mă priveşte, mărturisesc că pe vremea când îndeplineam această poruncă majoră ”ca la carte” nu ştiam mai nimic despre religie şi principiile/textele/cărţile ei. Totuşi, pe atunci mi se părea natural şi bun simţ să răspund cu blândeţe la provocări, la diferite vătămări şi răutăţi. Mi se părea uşor şi firesc să nu strivesc, blagian, „corola de minuni a lumii”, să nu „ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O dată cu ascuţirea nervilor (ce au ajuns, peste ani, ca un porţelan gata să-l spargi) am devenit temător faţă de reproşuri (deci mândru), mereu gata să sugrum „vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. (Constantin Noica avea dreptate: „Puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea, de vreme ce, rămaşi cu ea, suntem totuşi aşa departe de Dumnezeu.”)
Unde sunt cuminţenia, răbdarea şi blândeţea pe care le cunoşteam, paradoxal, în starea de „ignoranţă” şi ne-cunoaştere (ne-informare) de altădată – purtări ce mă ajutau să „sporesc a lumii taină”? Duse pe apa sâmbetei sunt, laolaltă cu miile, cu sutele de mii sau chiar milioanele de neuroni ucişi în tâmpe lupte. Astfel că trebuie să continui doar lupta – adevărata, singura luptă care contează – cu mine însumi, înarmat doar cu puţinii soldaţi-neuroni rămaşi în viaţă, neobosiţi de vreme şi inutile războaie.
Paradoxal (sau nu) mă ajută mult în regenerarea (restaurarea) de care am nevoie nu atât principii, cărţi şi texte cât tinerii (adolescenţi şi copii) alături de care îmi petrec o bună parte din timp – combustibil de preţ şi veritabilă apă vie, atunci când izvoarele de viaţă au secat, dar te încăpăţânezi încă să rămâi forever young.
No comments:
Post a Comment