Simbol & ... simbol

Găsesc în studiul mucenicului Pavel Florenski, „Perspectiva inversă” (din volumul Iconostasul - Ed. Anastasia, 2009), câteva consideraţii extrem de interesante despre perspectiva naturalistă asupra realităţii, în artele plastice. Textul se referă, stricto sensu, la opoziţia dintre icoana bizantină canonică („plană”) şi tabloul religios umanisto-renascentist („în spaţiu”), dar argumentele sale cred că se pot aplica la fel de bine şi în cazul imaginii de film: „…reprezentarea unui obiect nu este, ca reprezentare, tot un obiect, nici copia unui lucru sau dublura unui crâmpei de lume, ci o trimitere la original, un simbol al acestuia. Naturalismul, în sensul unei verosimilităţi exterioare, ca imitaţie a realităţii, ca şi confecţionare a unor dublete ale lucrurilor, ca o fantasmă a lumii, nu numai că nu este un dat indispensabil al vieţii – reamintindu-ne ce spunea Goethe despre căţeluşul său preferat şi despre imaginea acestuia – ci este, pur şi simplu, o imposibilitate. (…) Ce „asemănare” poate exista, de pildă, între o masă din realitate şi reprezentarea ei în perspectivă, când nişte contururi care sar în ochi prin paralelismul lor sunt redate prin linii convergente, unghiurile drepte prin obtuze şi ascuţite, segmente şi unghiuri egale prin mărimi inegale, iar mărimile inegale prin unele egale? O reprezentare este întotdeauna un simbol, fie ea o reprezentare perspectivală sau neperspectivală, iar imaginile de artă plastică se deosebesc unele de altele, nu fiindcă unele ar fi simbolice şi altele naturaliste, ci fiindcă, nefiind nici unele, nici altele naturaliste, ele sunt simboluri ale diferitelor componente ale lucrurilor, ale diferitelor modalităţi de percepţie a lumii, ale diferitelor trepte de sintetizare.”

Şi, simboluri fiind, unele sunt mai conotative, altele mai denotative. De bună seamă că prezenţa (şi bogăţia) conotaţiilor fascinează, dar în acelaşi timp îi şi sperie pe cei „descoperiţi” şi prea puţin dornici a desluşi sensuri ascunse într-un simbol. Televiziunea mai cu seamă şi-a adus aportul cu asupra de măsură la setarea minţilor pentru denotaţii în defavoarea conotaţiilor, contemplaţiei, reflecţiei, analogiilor şi gândirii până la urmă. Numai un naiv poate crede că oamenii în uniformă de la Poliţia TV din filmul lui Cristi Mungiu, Zapping (care pedepsesc aspru oamenii-telecomandă atunci când recomandă telespectatorilor lectura unei cărţi) sunt doar nişte personaje fictive de film, fără „trimitere la original”. Avertismentul dat de poliţistul TV (interpretat de Dorel Vişan) „umanoidului” dependent de zapping (jucat de Hanno Hoffer) sună pe cât de ironic, pe atât de dramatic: „Las’ că ajungi şi tu tot aici!” Adică să lucreze, ca sclav, pentru „Big Brother” şi să „schimbe canalele”. Să se robotizeze. Finalul însă – în opinia mea, recunosc, subiectivă - face cât ultimii 20 de ani de cinema: „umanoidul” se apleacă să ridice de pe parchet un volum scorojit, murdar, în mod vizibil nefolosit de multă vreme. Se uită la el ca un picat din lună (sau din babilonia „galaxiei media”) şi încearcă – stângaci – să citească nişte slove. Apoi stinge televizorul.