Găsesc într-o carte a unui cuvios părinte athonit câteva consideraţii cu privire la invaliditate. Câteva pilde trimit spre aceeaşi morală: infirmitatea trebuie „înfruntată corect”. Ce-nseamnă asta? Trebuie, ni se spune, „să facem răbdare”, „să nu cârtim” şi mai ales să ne „aşezăm duhovniceşte”. Aşezarea (duhovnicească) este, deci, the key word. Pe de altă parte, mă tem că infirmitatea presupune, pentru fiecare caz în parte, ceva special. Bunăoară cei care nu o cunosc „la prima mână” riscă să vorbească – de la un moment dat - în necunoştinţă de cauză. Există, altfel spus, un „rest” care se cheamă first-hand experience şi ţine de intimitatea de nepătruns a fiecăruia în parte. Acolo, în acea room of one’s own se găsesc (sau nu se găsesc) resursele sufleteşti cu care infirmitatea poate fi înfruntată. Alchimia curajului de a fi tu însuţi în limita posibilităţilor, de a lărgi pe cât se poate acea limită are o compoziţie încă necunoscută îndeajuns. Până la urmă, această provocare (infirmitatea), e şi un test prin care ne este pusă la grea încercare – evident, cu mijloace specifice – facultatea de a ne păstra cumpătarea, de a ne menţine în formă cool. Revine aici un rol extrem de important părinţilor, educatorilor, formatorilor de caractere.
Bombardat încă de mic de mii de imagini în mişcare, îmi amintesc de o scenă din Stalker / Călăuza. Fetiţa infirmă (nu poate să meargă) este dusă pe umeri de tatăl ei, Stalkerul. Este filmată în aşa fel că, pentru câteva clipe, credem că minunea s-a produs şi Zona a pus-o – literalmente – pe picioare. Dar nu! Fetiţa este în continuare neputincioasă şi nu poate umbla singură. Poate însă desluşi o lume în cărţile din imensa bibliotecă a părinţilor săi. În chiar ultima secvenţă a filmului, ea citeşte, tăcută (dintr-un volum gros, în mod vizibil citit şi răscitit), nişte versuri de Arseni Tarkovski:
Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito,
Cu jocul de lumini şi umbre
Când ridici pleoapa din senin
Şi cuprinzi totul cu privirea,
Ca fulgerul căzut din cer.
Dar mă încântă şi mai mult
Pleoapele sfielnic coborâte
Într-un sărut înflăcărat
Şi pe sub gene simt atunci
Mistuitoarea ta dorinţă.
Apoi, ostenită, îşi pune capul pe masă şi priveşte fix spre trei pahare. Paharele se mişcă, unul după altul. Unul dintre ele cade de pe masă, dar nu se sparge. Amatorii de „paranormal” au văzut atunci, la premieră (şi văd în continuare şi azi) un semn de „magie” în această întâmplare. Ca şi cum fetiţa infirmă a Călăuzei ar avea puteri telekinetice. (La urma urmei, e uşor de înţeles de ce majoritatea spectatorilor preferă această interpretare. Călăuza este încadrat în genul S.F., astfel că se poate spune şi: De ce nu?) Tarkovski însă a preferat să-l lase pe spectator să-şi construiască filmul său. Astfel că foarte plauzibilă e şi această citire a secvenţei finale din film: casa fiind situată în imediata apropiere a unei linii ferate, nu este deloc exclus ca trenul (pe care-l auzim în momentul în care paharele se mişcă, de parcă zgomotul său – ce acoperă cunoscutele sunete din Odă bucuriei de Beethoven - ar declanşa întregul balet al paharelor) să fi provocat, prin vuietul său şi gabaritul său, fenomenul de „telekinezie”.
Oricum, esenţială este imaginea fetiţei (ce rămâne mereu mută în fiecare secvenţă unde apare) dusă pe umerii tatălui. Care tată, prin repetatele sale drumeţii (clandestine) în Zonă, se ocupă de recuperarea Sacrului într-o lume post-apocaliptică (sau, după unii, „post-creştină”) şi de „aşezarea duhovnicească” a „clienţilor” săi (şi implicit a fiicei lui). Prin el (călăuza, mediatorul între lumea „văzută” şi cea „nevăzută”, între Zonă şi cenuşiul lumii circumscrise ei), infirmitatea este biruită.
No comments:
Post a Comment