Mecanisme

În vara anului 1965 scriitorul, dramaturgul şi scenaristul Horia Lovinescu dădea un interviu Evei Sârbu, pentru revista Cinema. Tema dialogului: relaţia dintre film şi contemporaneitate. Spunea atunci, Lovinescu, că unul din semnele cele mai interesante ale epocii sale (în care conştiinţa ecleziastică a neamului era în criză, iar urmările se resimt din plin în ziua de azi) este „dispariţia lui dumnezeu (sic), a fatalităţii”. Omul modern, arăta el, „are conştiinţa autonomiei existenţei sale şi îşi poartă singur, ca pe un fel de alt destin, creat de el, toată responsabilitatea faptelor sale”. La începutul anilor 80, acelaşi Horia Lovinescu va dramatiza pentru scena pe care - ca un adevărat manager, spun acum actorii care nu l-au uitat o conducea (Teatrul Nottara din Bucureşti), Karamazovii lui Dostoievski. Afirmaţia sa din 1965 poate părea conjuncturală, chiar favorabilă climatului social-politic secularizat şi secularizant, de la începutul „Epocii de Aur”. Demersul său de a pune-n scenă – cu un formidabil succes de public şi critică - drama dostoievskiană a nihiliştilor şi a celor ce, în secolul XIX sau XX, au „conştiinţa autonomiei” şi îşi poartă singuri, întreaga „responsabilitate a faptelor”, este însă unul vrednic de cinste şi respect.

Ironia face ca doar cu un an înainte (când s-a schimbat stăpânirea în ţară) să fie eliberaţi din puşcăria unde au deprins, cu adevărat, gustul libertăţii şi al fericirii, o serie de deţinuţi politici. Unul dintre aceştia, departe de a cugeta la „dispariţia lui dumnezeu”, avea să scrie: „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei.” Aşa începe Jurnalul fericii lui Nicolae Steinhardt. Dar, arată Monahul de la Rohia, soluţia credinţei este „consecinţa harului prin excelenţă selectiv”.

Dar chiar fără experienţa milioanelor de mucenici - victime ale terorii roşii din veacul XX (pentru a nu mai număra pe cei seceraţi de alte şi alte feluri de totalitarism), cărora – în ciuda tratamentului năprasnic la care au fost supuşi – nu le-ar fi trecut prin cap să cugete la „dispariţia lui dumnezeu”, e greu de imaginat o vreme în istorie în care omul să nu ia aminte la dimensiunea pe verticală a existenţei sale. Totuşi, actualele timpuri moderne par mai departe de sfinţenie ca orice altă perioadă istorică anterioară. Să fie nevoie, în acest înnebunitor ev media, de un nou Ev Mediu, cum credea Berdiaev, care arăta că „individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o”? Oamenii moderni sunt – crede Glenn Tinder – mecanisme ce „continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” până la a se anihila reciproc, „fiindcă nu mai sunt liberi şi capabili de iubire”. Sunt, cum ar veni, „de capul lor”.