Filologie & ontologie

Sunt aproape de finalul cărţii Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement şi înţeleg, o dată mai mult, că – afirm un clişeu – încurcate rău sunt căile Împărăţiei. Miezul cărţii sale polemice este însăşi iconografia Ortodoxă „autentică” şi nealterată – scrie el – de reprezentările picturale „post-Ortodoxe, apusene”. Attention, attention!, pare să ne avertizeze – în duhul Evangheliei, de altfel – autorul. Atenţie la profeţi mincinoşi, dar şi la icoane mincinoase, care nici nu sunt icoane. (Dar bisericile Ortodoxe sunt adesea pline de ele).
Aproape fiecare paragraf conţine o raportare – de pe un ton over-patronising - la arta „păgână”, la strâmbătăţile apărute în Apus şi răspândite – ca un fel de black death – până în spaţiul şi mediul Ortodox. Dar cât de pur Ortodox mai e atunci acel mediu?
Câte ceva tot am priceput (deşi asta am înţeles mai demult): icoana „adevărată” este ceea ce se opune reprezentărilor pietist-legaliste (infectate de gnosticism şi de o serie de concepte „păgâne”, adaugă Puhalo). Hristos cel slăvile creştine, din icoanele necontaminate de moralismul puritan, de legalismul roman, nu este - hotărât lucru! - contabil, chiţibuşar, ci luminos şi luminator. Iar judecata „cea de pe urmă” este personală şi se produce atunci când omul se leapădă – frenetic, inconştient, definitiv (?) – de sinele său. Judecata ar însemna, în această perspectivă, o revenire (dureroasă şi tragică, pentru cei care nu şi-au rezolvat complexul de split personality) la sine.
Cei buni aici, cei răi acolo...Ce uşoară este dicotomia asta în termeni filologici. Atunci când e privită ontologic însă, lucrurile încep – recunosc, pentru înţelegerea mea – să devină de nepătruns.