Monday, 1 November 2010

"I don't believe it!"

Sfârşit de octombrie cu zile însorite şi copaci cu frunze ruginii. Şi o vizită pe la două mănăstiri. Am trecut mai întâi pe la Sâmbăta, la fix un an de la punctul terminus al călătoriei pământeşti a Pr. Teofil. Cu o săptămână în urmă fusese parastasul oficial. Au venit atunci mulţi dintre cei călăuziţi de el înspre lumină, din cei care l-au cercetat în timpul vieţii. Printre ei, spune Manu, o singură persoană nevăzătoare…Nu o dată m-am întrebat de ce a fost atât de slabă aderenţa nevăzătorilor la duhovnicia trăită şi predată de Pr. Teofil – categoric, un învingător în lupta cu vămile văzului „din afară” şi un campion al văzului „dinăuntru”. Pe undeva îmi pare că am găsit răspunsul. O parte din problemă o constituie dificultatea deplasării nevăzătorilor, în România. Şi, în general, puţinul interes pe care îl arată pentru slujbele Bisericii, pentru Tainele Ei. Nevăzătorii aceia (doi-trei), tineri de 20-30 de ani, pe care i-am întâlnit acum doi ani la liturghia oficiată în capela din Cluj sunt o excepţie. Sau Ioana de la Cebza. Păcat…

Am ajuns apoi în „sânul lui Avram” aka Mănăstirea Lupşa, mai frumoasă de fiecare dată când o revedem. Când ajungi la Lupşa – nu doar „din lume”, ci venind chiar din multe alte locaşuri monahale – îţi vine să spui, dacă priveşti atent (până înţelegi, cum spunea Brâncuşi), precum bătrânelul simpatic din sitcom­-ul One Foot in the Grave: „I don’t believe it!” Pentru că, stranie întâmplare, ceea ce este adevărat la Lupşa – icoanele selectate pentru catapeteasmă şi pentru a împodobi (fără a încărca) pereţii, eleganţa marmurei şi a gresiei din pardoseală, rafinamentul mobilierului din arhondaric, pangarul, belşugul şi fineţea bucatelor, arhitectura clădirilor, decorul natural - pare (prin comparaţie cu dictatul „evlaviei populare”) neadevărat, de pe altă planetă, ireal. Pare…neromânesc. Ortodoxia, aşa cum este trăită la Lupşa este foarte asemenea creştinismului răsăritean din occident, aşa cum îl vor fi descoperit şi cum îl vor fi trăind convertiţii. Este, oricât ne-am feri să spunem lucrurilor pe nume, ceva de elită. Şi totuşi, spunea un părinte, credinţa este dusă mai departe de evlavia „oamenilor din popor”. Apoi mi-a dat-o ca exemplu pe bătrâna ce, zi de zi, vine pe jos – de peste dealuri – la ei la slujbe (dimineaţa şi seara). Şi nu ajunge niciodată la fix (de întârzieri nu poate fi vorba), ci cu jumătate de ceas înainte, pentru a se pregăti, prin rugăciuni, pentru slujba la care participă…Dar cât de importantă este pentru ea splendoarea icoanelor bizantine, ori eleganţa şi rafinamentul dintr-un lăcaş de cult? Oare cât de mult îşi dă seama că nu vine la o biserică / mănăstire oarecare, ci la o oază de frumuseţe lipsită de zorzoane?

4 comments:

Tzzumbi said...

imi place, chiar imi place :)

saskiul said...

ce-ti place? :)

Anonymous said...

Hap! Superb, Lupsa & Babuska! probabil doua crampeie de normalitate. Eram tentat sa-ti spun ca exemplul cu babuta cam submineaza purismul tau iconografic. Nu cred ca babuta are constiinta actului artistic, but who cares ... Totusi in realitate nu submineaza nimic exemplul tau, ba chiar dimpotriva. Te face sa te intrebi daca nu cumva imaginea asta deschide fereastra spre viata libera de Christosi de plastic made in China si ascultand manele, adica fereastra spre viata reala.

saskiul said...

Frumos spus - ma refer la ultima propozitie. Restul sunt aprecieri magulitoare. Multumesc.