Monday, 1 November 2010

Dor de şerif

Am ajuns, în cea dintâi zi de noiembrie, la cimitir. Afară, soare, cer albastru şi adieri călduţe. Pietrele funerare (verticale) din „cimitirul nr.1” al urbei, seamănă tot mai puţin cu nişte cruci. Din ce în ce mai neregulate, mai „avangardiste”, fac trecerea spre „noua eră”: aceea a lumii secularizate, fără „locuri de veci”, unde rudele sau urmaşii răposaţilor optează pentru incinerare (iar cenuşa se păstrează sau nu). Aşa cum jerbele de plastic – tot mai pestriţe, tot mai numeroase - sunt semne certe ale zodiei kitsch în care ne aflăm. Oricum, se cuvine a da slavă cerului pentru că nu ne-am rupt – în numele niciunei ideologii sau teologii pietiste şi puriste – de rânduiala cea din strămoşi lăsată, care ne învaţă a pomeni cu dragoste pe cei „adormiţi în Domnul”. Iar pomenirea lor, dacă nu e abandonată din raţiuni pragmatice (ori din nepăsare), ne poate da un sens vieţii, ne poate – doar-doar - înţelepţi. Ceea ce, mai cu seamă în veacul acesta „demitizant”, schimbător şi înnebunitor, nu e deloc puţin…

La Sfânta Liturghie duminicală am ascultat, deunăzi, pericopa evanghelică despre săracul Lazăr şi despre bogatul nemilostiv. Nu ştiu unde anume – în „loc de odihnă” (precum Lazăr) sau în „loc de văpaie” (asemenea bogatului) – se află acum nenea Ţiţi, la al cărui mormânt am fost azi. Nădăjduiesc însă că ultimele clipe (asemenea ultimelor sale zile) i-au înmuiat inima şi l-au apropiat, în chip minunat, de cele veşnice. De pacea şi bucuria celor veşnice. Metamorfoza lui (ca orice metamorfoză întru îmbunătăţire, întru despătimire) îmi grăieşte aşa: scăparea de sub tirania furiilor este o împreună-lucrare, o co-operare a omului cu gândul bun pe care acesta îl primeşte din cer, de undeva. Altfel spus: îndreptarea, vindecarea şi scăparea omului o aduce nu deprinderea politeţii, ci topirea minţii şi a „lucidităţii” (foarte adesea cârcotaşe, doritoare de „dreptate”, însă după standardele precare ale speciei om) în inimă. Inima acestui retired sheriff l-a învăţat, în acea ultimă dimineaţă în care l-am văzut, să facă – dezinteresat - o faptă bună: a luat ibricul meu cu lapte (pentru cacao) şi l-a pus pe foc, la încălzit, deşi putea la fel de bine (motive avea destule) să-l ignore. Şi tot inima l-a învăţat să ierte, să ierte. Poate că pornind de la acest episod vom reîncepe dialogul nostru când o să ne reîntâlnim acolo, pe plaiurile sfinte…

2 comments:

chris72ro said...

'Vremuri.... amintiri cu dor de mari si de dragoste . Nostalgie. Cu dragoste in pamant si zari in uitari. DOR, ce cuvant magnific si devastator ! Murim cu dorul . '

Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti adormitii!

saskiul said...

Amin