From immemorial times

O rugăciune anonimă zice-aşa: Grant me, o, Lord, the serenity to accept the things I cannot change, the courage to change the things I can, and the wisdom to know the difference. În asta, cred eu, stă secretul: să ştii diferenţa dintre lucrurile pe care le poţi (şi chiar e necesar) să le schimbi şi cele pe care trebuie să le accepţi. Când, atunci, se cade să te împotriveşti? Faţă de ce se impune să protestezi?
Apropo de curaj. Un amic îmi spune că un oarecare jurnalist român ar fi afirmat că într-o ţară ca România îţi trebuie curaj să te declari ateu. El, amicul meu, avea rezerve faţă de afirmaţia jurnalistului iconoclast: De ce îţi trebuie curaj? Cine te persecută dacă te declari, în România, ateu? De bună seamă că nu este vorba despre o persecuţie ca-n vremurile grele, ca-n totalitarism. Declarându-te ateu însă atragi însă atenţia şi huiduielile celor „prea credincioşi”, ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat într-o dezbatere televizată (emisiunea – difuzată la TVR în 2007 - se numea Între bine şi rău) pe tema icoanelor din şcoli. Printre invitaţii acelei dezbateri se numărau şi „atei” şi „drept credincioşi” (printre ei şi actorul fanatic Dan Puric). În rândul celor dintâi se afla un poet (Florin Iaru) ce a avut de suportat blestemele şi ameninţările unei „drept credincioase” – influenta business woman (Monica Tatoiu). Ei bine, reacţiile violente (violenţă verbală, dar – războaiele civile au dovedit-o din plin – şi fizică, mergând până la exterminare) ale acestor „drept credincioşi” au – pentru mine – reflex debumerang şi, oricum, nu îi onorează pe cei ce le provoacă.
Am vizionat recent un film (Restul e tăcere, de Nae Caranfil) ce reconstituie (subiectiv, desigur, însă cu o preocupare vădită pentru detaliul de epocă) mediul social-politic al primelor două decenii ale secolului XX. La un moment dat, o societate franceză de cinema realizează (oarecum clandestin, fără ştirea autorităţilor româneşti) un film despre Independenţa României (momentul 1877). Dar cu actori evrei - actorii sunt toţi angajaţi la un teatru evreiesc de provincie. Cum subiectul Independenţei României l-a preocupat şi pe tânărul (şi idealistul) regizor Grigore Ursache (în vârstă de numai 25 de ani), vestea lansării filmului franţuzesc nu este bine primită. Cel care se află în spatele proiectului (de anvergură) regizat de Brezeanu, producătorul super-influent (şi super-excentric) Leon Negrescu, dă câteva telefoane acolo unde trebuie şi în câteva ore bobinele francezilor sunt arse fără să fie vizionate în întregime, fără să aibe alt cusur decât acela că, într-un film (de mare forţă) despre un subiect atât de sfânt pentru români, joacă evrei...Pe unde dai, pe unde te-nvârţi, numai ciocniri, harţe şi războaie pe criterii etnice, religioase. Şi, de fiecare dată, duelul (purificarea etnică) poartă „binecuvântarea” divină şi toate atrocităţile se comit with God on their side.
Deunăzi primesc veşti de la monahul Valerian, care mă încurajează, scriindu-mi că – dacă voi arăta răbdare – unii din elevii mei (nota bene: români!) vor putea să capete dragoste faţă de şcoală...Habar n-am care din elevii mei foşti sau actuali au fost / sunt români. Nu m-a interesat asta niciodată. Cum aş putea să stabilesc românismul lor? Şi-apoi, acel patriotism fără emfază – singurul pe care îl înţeleg – este ca şi inexistent. În şcoală, ca şi în societate. Locul lui este luat de atitudini fanatic-populiste, de triumfalism şi ridicole fraze demagogice, de lozincărie.
Probabil că şi aceste conflicte etnico-religioase – ce datează din immemorial times – trebuie acceptate ca atare, ca lucruri pe care – aşa cum frumos grăieşte rugăciunea aceea anonimă - nu le putem schimba şi pace. Restul e tăcere.