Thursday 4 June 2009

Omul din om

Orice călăuză are un învăţător. Călăuza Călăuzei din filmul lui Tarkovski (Stalker) avea o poreclă: Mistreţul. Aducea ani de zile oameni în Zona interzisă – atunci nu-i spunea nimeni Mistreţul, ci Învăţătorul. El i-a deschis ochii celui care – înfruntând obstacolele şi patrulele Poliţiei - se încăpăţânează acum să-i ducă în Camera Dorinţelor pe cei mai nefericiţi dintre oameni. Acolo, cea mai adâncă dorinţă a omului, fără de care el nu poate trăi, se împlineşte. Mistreţul însă a distrus florile din Zonă. Le-a făcut una cu pământul, însă mirosul mai dăinuie. Ceva însă s-a petrecut în sufletul Mistreţului: „o ruptură” - crede Stalker-ul. „Însă - a adăugat el - mai degrabă a fost pedepsit.”

La intrarea în Zonă Stalker-ul se retrage puţin să rămână singur, într-un loc cu iarba înaltă, flori şi mai ales cu stâlpi de telegraf în poziţie oblică, foarte asemenea unor cruci. La o oarecare distanţă se vede o clădire unde – vom afla mai târziu – este Camera Dorinţelor. Călăuza se trânteşte în iarbă şi se lipeşte de pământ. Corpul său pare a fi o componentă a locului. Gestul său este foarte asemenea unei rugăciuni. Cei doi „clienţi” ai Călăuzei (Scriitorul şi Profesorul) comentează vocaţia celui care i-a adus în acest loc miraculos şi ciudat. Însă, întocmai ca evreii de pe vremea lui Iisus, şi-l imaginau altfel pe îndrumătorul lor: „Ciorapi de piele, un echipament impresionant din piele neagră, înfăţişare de zmeu” – spune Scriitorul. Profesorul adaugă: „Biografia lui e şi mai impresionantă. A fost închis. A fost traumatizat aici. Are şi un copil infirm – o victimă a Zonei: fetiţa nu umblă.” Scormonitor, Scriitorul amator de subtilităţi stilistice, îşi întreabă camaradul de drum: „Dar ce e cu Mistreţul acela? Cum adică a fost pedepsit?” Profesorul îl lămureşte: „Într-o bună zi, după ce s-a întors din Zonă, s-a trezit bogat. A căpătat o avere imensă peste noapte, iar peste o săptămână s-a spânzurat.” De ce? Răspunsul îl dă Scriitorul, cu un acru cinism: „A înţeles că aici se împlinesc numai acele dorinţe de importanţă vitală, numai ce corespunde structurii tale, care zace în tine şi te va dirija toată viaţa. Mistreţul n-a murit din cauza lăcomiei. A implorat, s-a târât în genunchi ca să-şi recapete fratele. A cerut viaţa fratelui său şi i s-a dat ceea ce i se cuvenea: un sac de bani, pentru că asta corespundea structurii sale.” E ca-n Oscar Wilde: „God punishes us in two ways: when He doesn’t grant our wishes, and when He does grant them.”

3 comments:

Anonymous said...

Dumnezeu ne rasplateste (ajuta / iubeste,) mai degraba, si atunci cand ne indeplineste dorintele, si atunci cand nu. Asa as spune eu, incercand sa vad partea plina a paharului. Probabil ca noi nu intelegem, la momentul respectiv, adevaratul motiv. Fiindca nu suntem pregatiti. Fiindca mai avem de invatat...La urma urmei, una din menirile noastre este sa invatam, mai ales din greseli, nu? Sa ne imbunatatim mereu acea structura a sufletului de care vorbea Scriitorul.

saskiul said...

Pedeapsa inseamna rasplata / indreptare / corectare / educare. Cu dragostea pe care o preupunem, fireste. Pe care, prin credinta, o simtim, o traim, o 'experiem'. De buna seama ca una din menirile noastre vitale este sa invatam din greseli.

Anonymous said...

Da.