Cu câteva săptămâni în urmă ne aflam în Bucureşti cu ocazia concertului susţinut de Jean Michel Jarre. Ne plimbam printr-un parc din centrul capitalei. Una din fostele case ale protipendadei şi elitei politice din perioada interbelică – azi achiziţionată de un cuc (aflu, ieri, în troleibuz, de la un domn ce făcea politică în gura mare, că – asemenea păsării ce-şi cântă numele - se numeşte cuc acela care nu-şi face casă pe pământ, ci dă pe alţii afară din casă pentru a locui unde aceia, prin muncă, îşi făcuseră cuib) – are o curte cât un stadion ce dă în bulevard. La câţiva metri de trotuar tronează o cruce imensă şi un Hrist răstâgnit...
E Post. Ispitele – ne comunică printr-un scurt şi pedagogic SMS Pr. Valerian – sunt multe. Credinţa şi dorul de ţară (nostalgia aceea – vorba lui Tarkovski – pe care o resimţi şi când eşti at home şi când eşti abroad) sunt două din cele mai înalte piscuri la care poate ajunge sufletul unui om. Şi trebuie păstrate neprihănite, neotrăvite de resentimentele cu care naţionaliştii şi impostorii - de ieri, de azi, din totdeauna - ne pot contamina.
No comments:
Post a Comment