La un pas de melodramă - The Crowd / Mulţimea

Una din secvenţele emblematice din Mulţimea prezintă un grup de oameni intrând şi ieşind dintr-un mare imobil newyorkez, apoi aparatul fixează o multitudine de ferestre ale unui zgârie-nori, în timp ce obiectivul îi parcurge etajele înainte de a se opri la o feresatră prin care se pot vedea sute de funcţionari în faţa meselor de lucru. Această imagine a halei strivitoare, în care sute de funcţionari epuizaţi întorc paginile registrelor, aşteptând sfârşitul programului, avea să fie „reorchestrată” peste ani, de regizori celebri ca Orson Welles (în The Trial / Procesul - 1962) şi Billy Wilder (în The Apartment / Apartamentul - 1962).

Filmul lui King Vidor (doar nominalizat la Oscar, în 1929, pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie), una din capodoperele erei mute a cinematografului, are ca personaj principal un om obişnuit - John Sims (James Murray) - fascinat de visul american, miraj al tuturor posibilităţilor. Mentalitatea individualistă şi climatul ultra-competitiv din metropola modernă („Trebuie să fii cel mai bun în acest oraş ca să învingi mulţimea”) vor fi pentru el o mare provocare. Cu mijloacele realismului social (ce anticipează neorealismul lui Vittorio De Sica din Ladri di biciclette / Hoţii de biciclete - 1948) şi ale curentului expresionist (multe din secvenţele-cheie ale filmului – cum este şi scena parcului de distracţii, printre oglinzi deformante, tobogane şi „tunelul îndrăgostiţilor” - sunt tributare concepţiei scenografice din Sunrise / Aurora lui Friedrich Murnau - 1926) Vidor prezintă zbuciumul vieţii domestice a unui cuplu („Căsătoria nu e un cuvânt, e o propoziţie”) căruia îi moare unul dintre copii. „Cred că americanul de rând îşi croieşte drum prin viaţă învingând o sumedenie de încercări dramatice. N-avem decât să le înregistrăm.” – afirmase regizorul pe când punea la cale povestea Mulţimii. Drama se consumă în indiferenţa marelui oraş care - spune personajul principal – „râde mereu cu tine când eşti vesel, dar de plâns plânge cu tine doar o zi”. Aşadar, un film-experiment, „fabricat” în uzina de vise de la Hollywood, specializată deja în producţii glamour de serie, sentimentale şi liricoide. Dar – nota bene – un film pe care producătorul principal (Irvin Thalberg) şi l-a dorit, pentru că studiourile M.G.M. produceau destui bani (Vidor tocmai ajunsese campion la box office cu The Big Parade / Parada cea Mare – 1927) ca să-şi poată permite, din când în când, un neprofitabil „film de artă”. „Va fi bine pentru studio – a decis producătorul - şi va fi bine pentru întreaga industrie.”

Compoziţia plastică a filmului (director de imagine: Henry Sharp; decoruri: Cedric Gibbons) aminteşte de filmele germane „ale străzii” – în special Der Letzte Mann / Ultimul dintre oameni (1924, Murnau) şi Metropolis (1927, Lang) – şi anticipează universul futurist din Modern Times / Timpuri noi (1936, Chaplin). Brutalităţile şi efuziunile din prototipurile europene sunt însă evitate, preferându-se în schimb povestirea simplă despre oameni izolaţi şi neajutoraţi care nu izbutesc să stabilească între ei căi de comunicare. „Protagoniştii filmului – o femeie şi un bărbat – sunt aleşi în aparenţă întâmplător din mulţimea anonimă a oamenilor care colindă străzile newyorkeze. Vieţile lor - arată John Howard Lawson - sunt searbede, iar ei trăiesc în umbra zidurilor, rătăcind neajutoraţi în mijlocul mulţimii.” Obsesia regizorului a fost să evite melodrama: „Dacă ai oameni răi în film – spunea el - ai melodramă, şi dacă ai melodramă, nu mai ai veridic. În Mulţimea nu sunt oameni răi: doar viaţa e aspră, vicleană şi feroce. Şi acesteia trebuie să-i rezişti.” În 1933 Vidor continuă povestea din Mulţimea în Our Daily Bread / Miracolul vieţii, unde cuplul părăseşte oraşul şi se stabileşte la ţară.

Filmografia lui King Vidor (răsplătit cu un Oscar de onoare pentru întreaga activitate, în 1979) numără o mare varietate de genuri (film de război, comedie, melodramă, western) şi tonalităţi (liric, epic, dramatic, eroic). Impresionantul echilibru dintre „postulatele contrare: comic şi patetic, lipsă de măsură şi autenticitate, conştiinţă lucidă şi alienare, inteligenţă şi grosolănie” (Barthélémy Amengual), precum şi amestecul de „cinema direct” şi ficţiune îl definesc pe Vidor ca un cineast greu clasabil, dar care practică un cinematograf de largă audienţă la public (Hallelujah / Aleluia – 1929; War and Peace / Război şi pace – 1956).