Medalia de onoare

În existenţa ternă a septuagenarului Ion I. Ion (un pensionar naţionalist ce caută reconcilierea cu sine, cu soţia, cu fiul plecat în Canada în urmă cu şase ani), „vidul existenţial” (amplificat de „micul infern” din familie) se preface într-o înşelătoare stare de împlinire, de „onorabilitate” în urma unei erori: în 1995 i se atribuie, din greşeală, o „medalie de onoare” pentru „fapte de vitejie din timpul celui de-al doilea război mondial”. Ceea ce rămâne, dincolo de conotaţiile socio-politice locale şi (mai mult sau mai puţin) actuale, este reactivarea stânjenitoare a emoţiilor paterne şi filiale la întâlnirea faţă către faţă – într-o vineri, înainte de Crăciun - dintre tată şi fiu (şi familia acestuia).

Poate că meritul principal ce i se poate atribui Medaliei de onoare, în contextul actual în care se află cinematografia românească, este – dincolo de prestaţiile actoriceşti remarcabile, întâlnite însă şi în alte filme ale „noului val” post 2000 – dorinţa regizorului de a face (după cum declara într-un interviu pentru cotidianul Adevărul) „un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică”. Rezultatul: o evadare – benefică - din „stereotipul de film minimalist”, înnobilată de „tuşa proprie” a realizatorului său, şi totodată o „îmbogăţire a genului din punct de vedere vizual şi emoţional, în condiţiile rămânerii într-o cheie realistă”.

Cum era de aşteptat, receptarea Medaliei …variază în funcţie de setarea spectatorului în privinţa poeticii filmice. Astfel, cei care şi-au cultivat gustul pentru o tratare exclusiv şi apăsat „minimalistă”, cei care aclamă îndelung „vârfurile de lance” ale „noului cinema românesc” (de la Marfa şi banii la Poliţist, adjectiv) propunerea lui Netzer (un cinema tandru, deloc sec, mai degrabă luminos şi „pozitiv” decât cenuşiu şi „neutru”) poate fi primită, at best, cu rezerve. Tot astfel, cinefilii care nu uită că „noul val românesc” nu s-a născut din neant, pot găsi în această poveste cvasi-minimalistă, „de-a râsu’-plânsu’”, destule prilejuri de încântare.

Care ar fi, deci, pricinile pentru care Medalia… aduce bucurie? În primul rând, „emblema” sa: actorul Victor Rebengiuc, mereu întrecut numai de sine, într-o partitură cu nimic mai prejos decât marile sale roluri din filme arhicunoscute: Pădurea spânzuraţilor, Tănase Scatiu, Faleze de nisip, Moromeţii sau Niki Ardelean, colonel în rezervă (pentru a numi doar câteva titluri dintr-o bogată filmografie, ce se întinde pe parcursul a jumătate de secol). Apoi „episodicii”: Camelia Zorlescu, Ion Lucian, Radu Beligan, Tatiana Iekel, Mircea Andreescu, Cătălina Murgea, Mimi Brănescu, Tania Popa ş.a.. Şi, ca special guest, ex-Preşedintele României Ion Iliescu, a cărui scurtă prezenţă inflamează – într-o direcţie sau alta – sensibilitatea spectatorului contemporan familiarizat cu epoca lui „nea Nelu Cotrocelu”. Apoi, peste toate, privirea blajină, duios-ironică (şi niciodată sarcastică) a regizorului, grija sa pentru detaliul audio-vizual din fiecare secvenţă - un vector îndreptat spre „înainte”. Adică spre ceea ce a fost viu şi adevărat în filmul românesc înainte de trend-ul „minimalist”.