Cut

„Ce credeţi despre cenzură?” mă întreabă un adolescent de 16 ani pe care l-am cunoscut oarecum accidental, când am suplinit-o pe dăscăliţa lui. Primele întrebări pe care mi le-am pus (şi i le-am pus) au fost: cenzura a ce? şi în numele a ce? Aşa cum bănuiam, dincolo de întrebarea lui se ascundea un val de simpatie şi o emoţie reală pentru fenomenul social numit rap, aşa cum se manifestă, „underground”, (şi) în ţărişoara noastră. Acestui tânăr (altminteri sensibil şi deschis spre cunoaştere, spre frumos) i se pare firesc să rosteşti, într-o cântare, ce-ţi vine la gură. Nu să gândeşti, să încerci să ajungi la gând, ci să spui tot ce, îţi închipui tu, gândeşti. Fără oprelişti. Pentru că, nu-i aşa, ai un „mesaj” de spus. La adresa politicienilor (corupţi), la adresa celor care – în muzică - practică play back-ul, la adresa sistemului şi a „ţării care te vrea prost” etc. Iar CNA-ul sugrumă, vezi Doamne, „libertatea de exprimare” a celor care fac un „slalom printre cretini”. Poţi nega toate acestea? Nu. Iar a încerca să vorbeşti unui adolescent deprins cu strigătele despre importanţa legăturii dintre formă şi fond, a încerca să invoci spiritul critic faţă de purtări şi vorbe desfrânate, a încerca să aduci în discuţie cenzura interioară (a bunului simţ, de exemplu) în numele dreptei socotinţe şi cuminţeniei, e totuna cu a grăi în pustiu. Cum să înţeleagă el că problema de fond nu este cenzura aplicată rapper-ilor, ci absenţa unei politici culturale coerente care – prin posturile naţionale radio TV (şi nu numai) - să promoveze valoarea, să dea o şansă adevăratei culturi naţionale, care a ajuns să fie de tip underground? Adică, mai pe şleau, a ajuns six feet under. Iar o astfel de cultură îi cuprinde mai ales pe clasici (şi când scriu asta nu mă gândesc doar la cei care aparţin curentului clasicist în artă) - ei sunt, de fapt, victimele cenzurii şi ale imposturii. Ei sunt „marginalizaţii”. Un adolescent predispus la neascultare, asemenea unui mânz nărăvaş, nu poate înţelege aşa ceva pentru că, la 16 ani, ţi se pare că toată lumea e a ta. Că muzica pământului începe şi se termină (iar în partea de mijloc e puţin loc pentru altceva) cu muzica rap. Sau rock. Sau folk. Sau pop. Sau hip-hop. A, şi încă ceva. Să nu uităm că blues-ul (vechile cântări de „inimă albastră” despre bani, „trădări în dragoste” etc.) îmbracă - acum, aici, în patria-mumă – exclusiv straie de manele. Însă fără taraf de lăutari, căci în anii noştri orchestra (cândva formată din virtuozi ai instrumentelor populare ce cântau totdeauna live) a ajuns…un amărât de synthesizer, programat - invariabil, amatoriceşte – să producă mereu aceleaşi ritmuri stereotipe. Adio, deci, muzică, adio stihuri ce respiră metafore, că-s bune (încă cum!) şi platitudinile şi „vorba de pe stradă”, accesibilă şi directă. Who cares, anyway?...

Cu aproape 20 de ani în urmă, un poet-tribun ce-şi dobândise o faimă ieşită din comun (prin cenaclurile naţionaliste şi activitatea mediatică, prin miile de versuri scrise cu o uşurinţă rară, printr-o energie neegalată) se bucura – într-o emisiune televizată al cărei master mind era un jurnalist farseur, nu mai puţin profitor de pe urma evenimentelor din decembrie 1989 – că a scăpat nelinşat în turbulentele „incidente revoluţionare”. Ei bine, acest poet de notorietate „scosese capul”, pentru prima oară, în zorii perioadei de „tranziţie”. Era filmat (truc jurnalistic deseori folosit) în prim plan şi difuzat pe unul din canalele televiziunii naţionale. La un moment dat, camera surprindea, în gros plan, câteva lacrimi care-i picurau din ochi. Emisiunea, se vedea cale de-o poştă (dar asta puteau spune cei care – destul de puţini la număr - nu-şi pierduseră capul), dorea să-l „reabiliteze” pe poet. S-au difuzat şi nişte intervenţii „grosiere” în care personajul era făcut, nici mai mult nici mai puţin, porc. Reacţia sa? „Da, sunt un porc, ei şi?” Faptul că a recunoscut, live, că este un porc nu l-a împiedicat să ajungă în parlament, să-şi formeze un partid politic. Mă rog, să redevină o persoană influentă (şi cu imunitatea parlamentară asigurată) în societate…Cam tot pe atunci se înfiripa, timid, mişcarea de tip rap. Una dintre formaţii (căreia timpul avea să-i aducă o imensă popularitate în ţară şi printre românii din diaspora) şi-a ales drept titulatură un substantiv (la forma de plural) pe care dicţionarele îl tălmăcesc astfel: „(organism animal sau vegetal) care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea; (persoană) care trăieşte din munca altora, care nu produce nimic; care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil; perturbaţii electromagnetice de origine externă în transmisiile radiofonice, de telecomunicaţii etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosferă”. Ce se poate înţelege de aici? Că, deşi personajele sunt altele, scenariul este acelaşi. Altfel spus, două feţe ale aceleiaşi monede aflate la mare preţ: Da, am tupeu, sunt porc (sau parazit). Ei şi? Sunt sau nu sunt „omul zilei” în România?

***

Duminică, la Cebza, s-a citit din scrierile unui monah ale cărui „cuvinte de folos şi învăţătură” se bazau pe iubirea aproapelui, ca vehicul spre iubirea de Dumnezeu. Altfel spus, nu ai cum să împlineşti cuvântul (porunca) lui Dumnezeu câtă vreme – doar ştim asta de la „apostolul cel prea iubit” - nu-ţi iubeşti şi ierţi aproapele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele sau, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. Iar „aproapele” este nu doar cel înscris „cu acte în regulă” în bisericuţa (ori denominaţiunea) ta, ci întreaga făptură. Inclusiv (sau mai cu seamă) „cei potrivnici”. Grea opinteală atunci. Să tot fie câteva miliarde pe „planeta albastră”. Vreme de plictiseală sau „timpi morţi” n-ar trebui, prin urmare, să existe. Suntem, dacă luăm serios acest cuvânt, de-a pururi busy pentru că avem, iată, un business non-stop. Şi, dacă ni-l asumăm, chiar că n-avem motive a ne teme că rămânem vreodată şomeri.

În lectura ce însoţea masa de prânz de la trapeză am aflat, dintr-o istorioară cu tâlc, ceea ce mai auziseră – şi nu doar o dată – urechile mele, însă fără să reuşesc a face ascultare întotdeauna de acest îndemn: sub nicio formă nu se cade a osândi pe cel care, într-o formă sau alta, ne este vrăjmaş. De ce? Fiindcă un astfel de om cu care – mulţumită „părintelui minciunii” - nu te mai poţi înţelege este, sărmanul, asemenea celui sfâşiat de un tigru. Dacă ai încerca să scapi pe cineva din colţii unui tigru, aruncând cu pietre, l-ai omorî. Pentru că pietrele s-ar abate asupra lui, nu asupra tigrului. Prin urmare, este o nebunie şi o risipire să te inflamezi atunci când eşti atacat de omul ieşit din minţi. Pentru că adversarul adevărat nu este el, omul din carne şi oase care-ţi stă în viaţă, ci stihiile nevăzute (mulţimea de spirite, „legiunea”) care-l stăpânesc. Ele sunt…tigrul. Care - dacă nu ştii să te porţi, dacă nu ai dobândit înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului - te va ucide şi pe tine.