NBK

Înainte de revelaţia cinematografică numită Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream), în anii 90 aveam să mai descopăr un film absolutely disturbing and astonishing: Natural Born Killers by Oliver Stone. La vremea premierei l-am văzut în repetate rânduri. Inclus (de Premiere) în top-ul cu the most dangerous 25 movies of all time, interzis în câteva ţări occidentale (şi prin asta mai dorit şi mai rentabil underground), filmul ultraviolent al lui Stone este, cred, o lecţie – imperfectă, deşi uluitoare tehnic – de cinema. Fanii lui Tarantino (autorul poveştii care i-a vândut povestea lui Stone) l-au acuzat pe regizor că a denaturat sensul naraţiunii. Eu cred însă că atâta inventivitate tehnică – but I can't help wondering all the same: what for? – nu a mai încăput într-un singur film (cel puţin american) niciodată. Din punct de vedere cromatic (directorul de imagine Robert Richardson a folosit o combinaţie de peliculă de 35mm, imagine alb-negru, super 8 şi video la diferite viteze) şi muzical, ca ritm de povestire (ce alternează între stilul clipurilor muzicale şi transmisiunile TV live) şi casting, felul în care sunt folosite colajele de cartoons (Japanimation) etc. conferă NBK un stil de neegalat. Dorind să demaşte, chipurile, manipularea publicului de către mass media, Stone reuşeşte, la rându-i să manipuleze. O parte a mesajului este – cum să spun? – reală. Chiar prea reală: imaginile violente de la TV, din ziare ne copleşesc şi ne pătrund în suflet până într-acolo că devin parte din viaţa noastră mentală. Rezultatul: cupluri de natural born killers (ca Mickey & Mallory Knox) – transformate în megastaruri de cinismul mediatic - şi un public tot mai înfomentat de ştiri senzaţionale.

Este ceva putred în acest film sau mai degrabă este ceva putred în omenire? – pare să ne întrebe cu cinism acest NBK. Viziunea lui Stone e mai degrabă una apocaliptică, incontestabil diabolică. Omenirea (sau ce a mai rămas din ea) a pierit ucisă accidental (asemenea indianului) de furia genetic-dezlănţuită a acestor doi „ucigaşi în serie”. Şi, ce vedem la final? Cei doi „născuţi asasini” cu familia lor (doi copilaşi plus un al treilea pe drum) bine-mersi într-un caravan, pe o autostradă. Ca doi ordinary americans. Pe genericul final, un ultim colaj de fotografii ale (anti)eroilor la vârsta copilăriei, flash-uri cu câteva (doar!) din cele 50 de „victime nevinovate” de pe unde-au trecut şi vocea catifelată a lui Leonard Cohen ce cântă – tulburător-profetic - despre „ce va fi” (song-ul se numeşte The Future) – o expresivă imagine a acestei brave new world gone mad:

Give me back my broken night
my mirrored room, my secret life
it's lonely here,
there's no one left to torture
Give me absolute control
over every living soul
And lie beside me, baby,
that's an order!
Give me crack and anal sex
Take the only tree that's left
and stuff it up the hole
in your culture
Give me back the Berlin wall
give me Stalin and St Paul
I've seen the future, brother:
it is murder.

Things are going to slide, slide in all directions
Won't be nothing
Nothing you can measure anymore
The blizzard, the blizzard of the world
has crossed the threshold
and it has overturned
the order of the soul
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant

You don't know me from the wind
you never will, you never did
I'm the little jew
who wrote the Bible
I've seen the nations rise and fall
I've heard their stories, heard them all
but love's the only engine of survival
Your servant here, he has been told
to say it clear, to say it cold:
It's over, it ain't going
any further
And now the wheels of heaven stop
you feel the devil's riding crop
Get ready for the future:
it is murder

Things are going to slide ...

There'll be the breaking of the ancient
western code
Your private life will suddenly explode
There'll be phantoms
There'll be fires on the road
and the white man dancing
You'll see a woman
hanging upside down
her features covered by her fallen gown
and all the lousy little poets
coming round
tryin' to sound like Charlie Manson
and the white man dancin'

Give me back the Berlin wall
Give me Stalin and St Paul
Give me Christ
or give me Hiroshima
Destroy another fetus now
We don't like children anyhow
I've seen the future, baby:
it is murder

Things are going to slide ...

When they said REPENT REPENT ...

Post scriptum: De ce, de ce, de ce mă-ntreb, cum a fost posibil şi prin ce minune, ca Răsăritul european (Mama Rusia) cotropit de Stalin (pomenit de Cohen) să dea nume strigătelor sale (cinematografice) de revoltă: Andrei Rubliov, Pokaianjie / Căinţa, Meandre, Stalker / Călăuza, în vreme ce Apusul extrem (Europa occidentală şi America) îşi botează protestele sale: Nattvardsgasterna / Lumină de iarnă, A Clockwork Orange / Portocala mecanică, Elephant, Natural Born Killers...Să fi fost Calvin şi inchizitorii asemenea lui (cei care îi vor fi înnebunit pe apuseni cu al lor REPENT, REPENT, REPENT) mai fioroşi decât Stalin şi dictatorii săi? Ori să existe cu adevărat ceva tonic şi dătător de nădejde în aerul de la Răsărit, ceva ce nu se (mai) poate respira în Apus?