Darwin rules

Am dorit să ajung la spectacolul de balet (coregrafia: Francis Valkay) pe muzica lui Vangelis, Andante-Allegro. Am luat cu mine trei elevi (Gabriela, Andrei şi Robert) şi, pe o ploaie englezească, am pornit-o spre TNT. Bilete n-am găsit la casă, ci, după o aşteptare de un sfert de oră (timp în care elevii mei s-au încălzit cu un ceai la cofetăria Casa cu flori), femeia care împărţea bilete unor profesoare venite cu elevii lor de gimnaziu (spectacolul, aveam să aflu, a fost contractat de Ispectoratul Şcolar TM) la balet s-a hotărât să ne dea şi nouă patru bilete. Pe tot cuprinsul programului s-a şuşotit, s-au făcut poze cu celularul, s-a vorbit, s-a huiduit, s-a aruncat cu gumă de mestecat pe scenă. Sala – plină ochi de elevi – s-a purtat mitocăneşte. O parte din vină o poartă, negreşit, profesoarele care trebuia să-i supravegheze. Elevii - la cheremul lor - au ţinut morţiş să demonstreze că omul din maimuţă se trage. Cum să fie ei şi numai ei de vină? Acasă părinţii nu-i bagă în seamă (şi pe mulţi i-au scăpat deja din mână), la şcoală dascălii chiulesc şi ei cum pot (being underpaid - but is this an excuse for not doing their job?) şi nu pun suflet. Astfel că nu m-am putut bucura cum aş fi dorit de fragmentele de muzică electronică – excepţionale toate - din Blade Runner (Love Theme, End Titles) , Chariots of Fire (Titles), The City (Red Lights), Oceanic (Spanish Harbour), Antarctica (Memory of Antarctica), piesele Dervish, Ballad sau Pulstar pe care, desigur, le-am ascultat de nenumărate ori acasă.