A Pygmalion and his choir

Hotărât lucru, una din melodramele cele mai emoţionante dintotdeauna – so far, so good – este Les Choristes (2004). Dincolo de reluarea unei situaţii din Nuovo Cinema Paradiso (1988) – acolo, acelaşi Jacques Perrin, în rol de regizor, se întorcea la copilărie şi la mentorul său (un proiecţionist bătrân la cinematograful rural unde, ca toţi copiii, îşi făcea veacul), aici, în rolul unui celebru dirijor, se întoarce cu 50 de ani în urmă atunci când primeşte în dar jurnalul pedagogului de la casa de corecţie unde talentul lui pentru muzică fusese descoperit de acesta – Les Choristes este un regal în materie de soundtrack (Bruno Coulais), de distribuţie, iar mesajul e dezarmant.
În vâltoarea unor circumstanţe ostile, personajul principal (un pedagog suplinitor la o şcoală de corecţie rău famată, cu elevi recalcitranţi) reuşeşte să rămână om. Mai mult, izbuteşte să-i facă, din aparente brute, oameni pe (cel puţin) câţiva din elevii acelei şcoli, iar unul dintre ei ajunge chiar un dirijor de succes. Tactul şi îndelunga răbdare a acestui pedagog, profunda cunoaşterii a sufletului de copil/adolescent, încăpăţânarea de a nu vedea în ei ceea ce pare că sunt, ştiinţa de face să iasă la lumină – din sufletele lor chinuite - bunătatea, bucuria şi ... recunoştinţa au, în filmul lui Cristophe Barratier, un singur nume: Muzica. Pedagogul-Pygmalion este, de profesie, dascăl de muzică. Prin muzică (corul de copii pe care-l organizează) reuşeşte să „exorcizeze”, să lupte cu răul (instinctele de turmă ale elevilor, rigiditatea şi violenţa directorului, suspiciunea colegilor-dascăli etc.) şi să facă binele, atunci când cel mai la-ndemână era – datorită infernului din şcoală - să răspundă cu rău la rău, să se înrăiască şi el.
O dată mai mult, Orfeu are dreptate: prin muzica, fiarele (sau oamenii care se comportă asemenea fiarelor) pot fi îmblânzite. Cu o condiţie: „dirijorul” trebuie să ştie ce vrea, să nu te lase „furat de piesaj” şi să meargă până la capăt – reţetă valabilă, most likely, în toate.