Pretty Village, Pretty Flame

Ne-am obişnuit deja cu scindarea genurilor (din raţiuni care ţin de PR) în „realiste” (bazate pe „poveşti adevărate”) şi „fantastice”. Ce li se întâmplă personajelor din Pretty Village, Pretty Flame (titlul internaţional al filmului regizat de Srdjan Dragojevic, după scenariul Nikola Pejakovic, inspirat, la rându-i, de reportajele de rǎzboi ale lui Vanja Bulic) este atât de veridic, încăt nu mai e nevoie de nelipsita (şi mercantila) ştampilă: Based on a true story.

În 1992, la începutul rǎzboiului din Bosnia, doi tineri, prieteni din copilǎrie, Milan (un sârb) şi Halil (un musulman) încropesc o micǎ afacere împreunǎ – un atelier de reparţii auto, iar izbucnirea rǎzboiului îi găseşte în tabere diferite. Grav rǎnit în spital, Milan retrǎieşte proustian experienţa cruntǎ a rǎzboiului, amintindu-şi momente cruciale din viaţa sa şi a camarazilor sǎi de arme, care şi-au pierdut, pe rând, viaţa. Totodată remarcǎ şi sosirea unui tânǎr soldat musulman în salonul alǎturat şi este hotărât sǎ-şi îndeplineascǎ „misiunea” (exterminarea celor din tabăra adversă) pânǎ la capǎt.

Dincolo de a fi (încă) un film despre (încă) un război (unul din imediata noastră realitate!) filmul lui Srdjan Dragoevic (laureat al festivalurilor de la Sao Paolo, Thesalonic, Stockholm ) cucereşte mai cu seamă prin stil. Scriitura cinematografică foarte modernă este dublată de o distribuţie impecabilă, de un montaj şi o mizanscenă de zile mari. Ca timp real, acţiunea din Pretty Village... se petrece, în cea mai mare parte, într-un tunel (ce leagǎ Serbia de Bosnia) unde şapte soldaţi sârbi şi o jurnalistǎ americanǎ (un fel de Albǎ-ca-Zǎpada şi cei şapte pitici demitizaţi) se refugiazǎ din calea adversarilor bosniaci, înfruntând moartea iminentǎ. Segmentarea poveştii (imagini din spitalul belgrădean contrapunctate cu flash back-uri din copilăria personajelor, din trecutul lor mai recent sau mai îndepărtat) respectă o „logică” în zig-zag dictată de memoria involuntară. Astfel, o vorbă din jur, un zgomot sau o privelişte nasc torente de amintiri. La fel ca în filmul de debut al lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan, obiectivul (director de imagine: Dusan Joksimovic) surprinde nu doar „iadul războiului” (nebunia, spaime, noroi, moartea absurdǎ, zgomotul obuzelor), nu doar ceea ce „se vede”, ci şi ceea ce gândesc, viseazǎ ori îşi amintesc personajele. De multe ori se întâmplă ca aceste gânduri, vise şi amintiri să devină „fărâme de rai” ce edulcorează cumva existenţa tragică a personajelor.

Perspectiva cvasi-documentară a filmului îl apropie de Bătălia pentru Alger (regia: Gillo Pontecorvo, 1964) - o altă operă de artă tulburatoare ce urmăreşte să redea nu doar ritmul actualităţilor filmate, ci mai ales să surprindă cât mai obiectiv, în tonuri de cinema verité, dimensiunea unui moment istoric. Ceea ce – la ambele filme - impresionează este imparţialitatea viziunii regizorale: înfruntarea, devastările şi absurdul războiului sunt surprinse atât în fazele lui frenetice, cât şi în cele răscolitoare, dureroase, astfel că nici una din tabere nu poate ieşi cu conştiinţa împăcată.