Treimea lui Buñuel

Umor negru, spontan şi coroziv plus o trinitate ce a devenit brand la Luis Buñuel: erotism-religie-moarte. Sau, pe scurt, Viridiana (1960) - semnul conştiinţei poetice a regizorului spaniol. Puternic înrădăcinat în cultura clasică a Spaniei (Cervantes, El Greco, Lorca şi Picasso, Salvador Dali şi Arrabal, romanul picaresc şi Galdos), acest apolog al ascensiunii către omenesc evocă un evantai de stări sufleteşti: cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.

Povestea este, în aparenţă doar, iconoclastă: Viridiana - o tânară pioasă, pe punctul de a deveni calugăriţă - respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului său, care, deprimat, se sinucide. Transformă apoi proprietatea defunctului într-un azil de vagabonzi, iar violenţa acestora o determină să abandoneze devoţiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Antologică rămâne scenă a ospăţului origiastic din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind sardonic Cina Cea de Taină a lui Leonardo, pe fundalul oratoriului Mesia de Händel – un cerşetor orb stă în centrul imaginii. Se îmbuibă, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o.

Cum era de aşteptat, ca în cazul lui Nazarin (1959), Buñuel a fost din nou citit cu precădere printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, critica punând prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” care ar sufoca personalitatea omului, pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Dar există şi o altfel de abordare. Artistul plastic George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi, remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie Monahul de la Rohia) referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.” Observaţia este valabilă şi pentru Simón del Desierto, realizat de Buñuel în 1964.

Considerat blasfemiator, Viridiana declanşează un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste. Este interzis de către cenzura spaniolă timp de 16 ani şi e aspru condamnat de Vatican. La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se afla pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul a 94 de oameni de artă spanioli.