Şi filmul artă se făcu...

Cu Naşterea unei naţiuni (1915) filmul a fost recunoscut drept „forma de artă cea mai persuasivă şi mai penetrantă a timpului nostru”. În 1985, David Wark Griffith este plasat pe primul loc într-un top 12 al celor mai apreciaţi regizori americani din perioada clasică pentru „elaborarea sintaxei limbajului cinematografic, exploatând în special montajul, pentru că a convins publicul american că filmul nu e o simplă distracţie populară, ci o artă.”
Înca din primii săi cinci ani de activitate cinematografică – sintetizează Aura Puran perioada timpurie a regizorului - David W. Griffith reuşise să stabilească liniile generale de dezvoltare a artei a şaptea. Pe rând: flash-back-ul (povestirea unor fapte petrecute mai înainte); obţinerea de efecte dramatice prin plasarea aparatului la înălţimi şi distanţe variabile faţă de actor – începând cu planul american şi sfârşind cu prim-planul); primul suspense obţinut prin montarea de acţiuni paralele, fragmentând scenele în planuri tot mai scurte; conferirea unei funcţii dramatice luminii artificiale, ajungând astfel la contre-jour.”
Anvergura fără precedent (pe continentul american, căci Cabiria lui Giovanni Pastrone avusese premiera cu un an înainte, în Italia) a superproducţiei regizate de Griffith (iniţial prezentată cu titlul The Clansmen / Oamenii Klanului) se înregistrează la numai la numai 20 de ani de la prima demonstraţie publică a lui Edison. Filmul său - „monumentul de celuloid ridicat în cinstea Ku Klux Klan-ului” (Serghei Eisenstein) - înfăţişează istoria a două familii de proprietari (Stoneman din Nord şi Cameron din Sud), pentru care Războiul de Secesiune reprezintă o ispăşire fără vină. Forţele principale aflate în conflict sunt, pe de o parte, armata de negri, care ameninţă cu distrugerea totală, răspândind pretutindeni abuzul, violul, crima, iar pe de altă parte, Ku Klux Klan-ul. Epopeea lui Griffith (care, pe planul ideilor adopta pozitia segregaţionistă a autorului romanului ecranizat, reverendul baptist Thomas Dixon), o operă „primitivă şi greoaie în multe privinţe”, conţine – arată Cristina Corciovescu în Cinema...un secol si ceva, referindu-se cu precădere la elementele de limbaj cinematografic – „câteva episoade antologice: moartea tânărului ofiţer alb ucis de un negru; descrierea patetică a bătăliei de la Petersburg; incendiul Atlantei; magistrala imagine a câmpului de luptă acoperit cu morţi; montajul, care alternează, în final, panica familiei asediate şi apropierea, în galop, a Klan-ului.”
Pamfletul rasist griffithian (violent respins de către opinia publică liberală, boicotat în multe oraşe din SUA şi interzis în multe ţări) a avut şi efecte pozitive: a stimulat cristalizarea unei conştiinţe cinematografice în sânul populaţiei de culoare, contribuind – între anii 1916-1920 – la crearea primelor case de producţie independente aparţinând „cinematografului negru” american. În profida contradicţiilor care-l sfâşiau, Griffith nu era însă un „om de dreapta”. Privind odioasele cohorte ale Klanului defilând pe străzile oraşelor americane, Griffith – scrie Tudor Caranfil, în Vârstele peliculei, vol. 1- „avea să se dezmeticească, regretând profound necugetatul său act politic”. Astfel, cercetătorul atent al operei sale va putea descoperi în filmele de mai târziu ale lui Griffith puternice accente protestatare, având ca ţintă injustiţia socială (ca în Intolerance / Intoleranţă) ori oarba ură de rasă (ca în Broken Blossoms / Muguri zdrobiţi).