DocumFest 2009, ziua I

DocumFest-ul timişorean propune, în anul al doilea al existenţei sale, un program dedicat revoluţiilor anticomuniste (largo sensu) din Europa de Est. Filmele surprind diverse momente când timpul „nu a mai avut răbdare”, din jumătatea a doua a secolului XX şi primul deceniu al veacului XI. Astfel, revoluţiile eşuate (înecate în sânge) din Ungaria şi Cehoslovacia, fenomene precum Războiul Rece, Carta 77 sau Solidaritatea poloneză, revoluţiile „de catifea” din ţările Europei Centrale şi din unele ţări ale Europei de Est, evenimentele sângeroase din decembrie 1989 din România precum şi ecourile lor în perioada ultimilor 20 de ani, după căderea Cortinei de Fier, sunt prezente în documentarele, docu-dramele şi reportajele-anchetă selecţionate pentru finala festivalului.

Din ziua întâi am decupat montajul intitulat După Revoluţie (2009, autor: Laurenţiu Calciu). Secvenţe deja „antice”, aproape uitate (dar cât de actuale încă!), din primele săptămâni/luni după ce românii şi-au luat „raţia de libertate”, în Decembrie 1989. Un aparat de filmat surprinde primele descătuşări în agora (Piaţa Universităţii, Magheru, Piaţa Victoriei) ale bucureştenilor din ianuarie 1990. „Oameni de bine” şi gospodine, semidocţi şi mahalagioaice, tot felul de şmecheri care n-au nevoie de „acel Apus”, de „partidele istorice”, de „burghezie” comentează - „în libertate” şi sub umbrela ideologiei proletare - faţă cu „reacţiunea” (recte: opoziţia anti-FSN, anti-Iliescu). În hărmălaia generală aproape că se pierd puţinele voci sceptice sau chiar ostile comunismului (cu sau fără „faţă umană”) şi „democraţiei originale”. Aceeaşi candid camera asistă la o conferinţă de presă în care proaspeţii „emanaţi” din Decembrie 1989 răspund dezinvolt unor ziarişti străini, în timp ce o ţară-ntreagă (aproape) cădea în extaz – cum avea să declare şi Silviu Brucan la un moment dat – fiindcă noii capi, spre deosebire de Ceauşeşti, ştiu să vorbească româneşte corect, unii sunt chiar poligloţi, au studii superioare (chiar dacă la Moscova) etc. În fine, tot aici ni se aminteşte că imediat „după revoluţie” avea să renască şi istoricul partid PNŢCD care, prin Ion Raţiu şi alte – spun aplaudacii lui nea Nelu într-un zdrobitor miting (post)electoral - „fosile”, promitea că numai el şi partidul său pot să ducă România pe drumul belşugului, prosperităţii, democraţiei occidentale blah-blah-blah.

Filmul lui Cornel Mihalache, 1989. Sânge şi catifea (2005), aduce în discuţie vechea dilemă (a fost sau n-a fost revoluţie în România?) şi avansează ideea unei lovituri militare de stat. Un istoric militar analizează câteva intervenţii, repede clasicizate, din timpul evenimentelor de la Televiziune din Decembrie 1989: agitaţia crispată a lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, apelurile adresate de unii ofiţeri M.Ap.N., mânăria de la Târgovişte din 25 Decembrie etc. Întrebarea finală (retorică, desigur) e: cine a avut interesul să măsluiască punctele de condamnare ale Ceauşeştilor, punându-le în cârcă şi intenţia de a fugi din ţară cu o sumă exorbitantă de bani (1 miliard de dolari).

Huligani post-mortem (1999, autor: Diana Trocmaier) prezintă câteva cazuri de victime ale represiunii de la Timişoara. Supravieţuitori (părinţi, copii) ai măcelului din oraşul de pe Bega povestesc despre cei dragi, seceraţi de gloanţe. Ce-i mai trist, spune o tânără care şi-a pierdut părinţii atunci (trupul împuşcat al mamei ei fusese răpit de la un spital din Timişoara şi transportat în secret la un crematoriu din Bucureşti, unde a fost ars), e că adolescenţii de azi nu-şi imaginează că aşa ceva s-a putut întâmpla, că se poate întâmpla. La final, în acordurile unui hit de-al Golanilor din Piaţa Universităţii, camera se plimbă prin Piaţa Operei din Timişoara, la zece ani după sângeroasele evenimente: reclame multicolore, vitrine luminoase, ecrane ce transmit programe de muzică hip-pop, adolescenţi dezinhibaţi care îşi unduiesc trupurile pe ritmuri tehno. Cine să se mai gândească la bătrâneii care tocmai îşi plângeau fiul ucis în Piaţa 700 şi le reproşau preşedinţilor României de până atunci (Iliescu şi Constantinescu) indiferenţa arătată faţă de soarta martirilor şi a familiilor acestora? Poate doar copilaşul de lângă folkistul care - între Catedrala şi Opera timişoreană - cântă (fără play back) „Mai bine mort decât comunist” să apuce vremuri despre care, când se va face om mare, să spună: justice is being done…