Cele mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor

Câţiva critici de film din România (Cristina Corciovescu, Adina Darian, Dana Duma, Magda Mihăilescu, Aura Puran, Eugenia Vodă şi Călin Căliman) au alcătuit pentru Almanahul Enciclopedic Contemporanul 1985 o „enciclopedie cinematografică în 100 (+1) de filme şi 100 (+1) de fotografii”. Cu alte cuvinte, un top 100 al celor mai bune filme din toate timpurile, pe baza opţiunilor din acel moment.

Selecţia include o serie de opere clasice, reprezentative pentru evoluţia cinematografului narativ, pentru stiluri şi poetici filmice de pe toate meridianele – opere perene a căror vizionare şi … digerare constituie temeiul culturii cinematografice a oricărui cinefil. Lista cuprinde următoarele titluri:

● Marele jaf al trenului / The Great Train Robberry (1903, SUA, Edwim S. Porter) este socotit azi „prima povestire cinematografică” deschizătoare a unei etape importante în evoluţia artei a şaptea: montajul de film.

● Independenţa României (1912, România, Grigore Brezeanu) pentru că „a adunat şi a însufleţit pe ecran elita scenei româneşti”: Aristide Demetriade, Constantin Nottara, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu, Maria Filotti, Elvira Popescu).

● Intoleranţă / Intolerance (1916, SUA, David W. Griffith) pentru „scoaterea din neant” a limbajului cinematografic: montajul alternat, trtavellingul, prim-planul, supraimpresiunea etc.

● Cabinetul doctorului Caligari / Das Cabinett des Dr. Caligari (1919, Germania, Robert Wiene) pentru că marchează „actul de naştere al expresionismului cinematografic”.

● Comoara lui Arne / Herr Arnes Pengar (1919, Suedia, Mauritz Stiller) pentru „comuniunea omului cu aspra natură înconjurătoare şi ridicarea acesteia la rang de personaj”, „viziunea filozofică asupra lumii”, „poezia imaginii”.

● Nanuk, eschimosul / Nanook of the North (1922, Canada-Franţa, Robert Flaherty) este considerat „primul documentar modern” în care „pentru prima oară nu se juca, ci se trăia în faţa aparatului”.

● Rapacitate / Greed (1924, SUA, Eric von Stroheim) pentru „regia de un realism crud, de o ironie nu mai puţin crudă, contrapunctată de tonuri şi de semitonuri simboliste, de o autenticitate nemiloasă, de un nonconformism feroce şi mereu tânăr”.

● Ultimul dintre oameni / Der Letzte Mann (1924, Germania, Friedrich Murnau) pentru „extraordinara mobilitate a camerei care se strecoară printre eroi şi decoruri”, devenind „un adevărat personaj al dramei”.

● Goana după aur / The Gold Rush (1925, SUA, Charlie Chaplin) pentru combinaţia reuşită de „patetic, tragic şi sentimental”.

● Crucişătorul Potiomkin / Bronenonoseţ Potiomkin (1925, URSS, Serghei Eisenstein) pentru „perfecţiunea formală” şi „forţa revoluţionară” a „montajului actracţiilor”.

● Mecanicul Generalei / The General (1926, SUA, Buster Keaton) pentru „angrenajul de gaguri-unităţi narative montat cu rigoare de teoremă”.

● Metropolis (1926, Germania, Fritz Lang) pentru performanţa echilibrului între cele două estreme ale expresionismului: caligarism şi kammerspiel. Întâiul mare film de SF, Metropolis „aduce pentru prima oară în acest gen cinematografic (ce cunoscuse numai călătorii spaţiale) tematica anticipaţiei sociale şi ideea dezumanizării ca urmare a maşinismului excesiv”.

● Mama / Mati (1926, URSS, Vsevolod Pudovkin) pentru „valorile psihologice oferite detaliului cinematografic” şi modalităţile cinematografice foarte asemănătoare romanului modern.

● Napoleon (1927, Franţa, Abel Gance) pentru structurile polifonice şi pentru „poliviziune”.

● Patimile Ioanei d’Arc / La Passion de Jeanne d’Arc (1928, Carl Theodor Dreyer) este socotit „o culme a tuturor virtuţilor filmului mut”.

● Pământ / Zemlia (1930, URSS, Alexandr Dovjenko) pentru „una din cele mai impresionante elogii pe care cinematograful le-a adus vreodată pământului”.

● Îngerul albastru / Der Blaue Engel (1930, Germnaia, Josef von Sternberg) pentru „mărturia lucidă despre degringolada Germaniei în anii 30”.

● Milionul / Le Million (1931, Franţa, René Clair) pentru „un divertisment de geniu, care atinge perfecţiunea”.

● Scarface (1932, SUA, Howard Hawks) este „primul film care sugerează amploarea forţei Mafiei ce guvernează din umbră economia şi politica americană”.

● Supa de raţă / Duck Soup (1933, SUA, Fraţii Marx) pentru forţa satirei politice prin care se denunţă „stupiditatea dictaturii şi a războiului”.

● Atalanta / L’Atalante (1934, Franţa, Jean Vigo), un film „straniu, uluitor şi fascinant” ce atinge naivitatea lumii lui Chagall.

● Albă ca zăpada şi cei şapte pitici / Snow White and the Seven Dwarfs (1937, SUA, Walt Disney) este primul lung-metraj sonor din istoria animaţiei.

● Suflete în ceaţă / Quai des brumes (1938, Franţa, Marcel Carné) pentru „realismul poetic” şi „deosebita expresivitate datorată modului de transpunere plastică a temei tragice”.

● Diligenţa / Stagecoach (1939, SUA, John Ford) pentru „cel mai bun western al tuturor timpurilor”.

● Regula jocului / La règle du jeu (1939, Franţa, Jean Renoir) pentru „anatomia satirică a lumii bune”.

● Pe aripile vântului / Gone with the Wind (1939, SUA, Victor Fleming) pentru răsunătorul succes comercial.

● Dictatorul / The Great Dictator (1940, SUA, Charlie Chaplin) pentru „avertismentul grav, clarvăzător, împotriva demenţei fasciste, anticipând strivitoarea caricatură a lui Hitler întreprinsă de Brecht în Arturo Ui”.

● Stan şi Bran studenţi la Oxford / Champ at Oxford (1940, SUA, A. J. Goulding) pentru „halucinantul gag al eroului cu patru mâini din grădina labirintică, bântuită de „stafii”, a universităţii londoneze”.

● Cetăţeanul Kane / Citizen Kane (1941, SUA, Orson Welles) pentru „structura dramaturgică sfidând cronologia tradiţională, „savanta compoziţie plastică” şi „virtuozitatea coloanei sonore”.

● Casablanca (1942, SUA, Michael Curtiz) este filmul „prin care Ingrid Bergman nu va putea fi niciodată uitată”.

● O noapte furtunoasă (1943, România, Jean Georgescu) rămâne „o ecranizare unică şi exemplară a operei lui Ion Luca Caragiale”, în care „intenţiile satirice nu au nimic strident şi vulgar”.

● Maria Candelaria (1944, Mexic, Emilio Fernandez) pentru un „love story” de o austeră „frumuseţe plastică”.

● Henric al V-lea / Henry V (1944, Anglia, Laurence Olivier) este „un admirabil eseu despre teatrul shakespearian”.

● Roma, oraş deschis / Roma citta aperta (1945, Italia, Roberto Rossellini), „revelaţie a neorealismului”, impresionează mai ales prin „autenticitatea realităţii surprinse”, a mediului, a tipurilor, a atmosferei.

● Scurtă întâlnire / Brief Encounter (1946, Marea Britanie, David Lean) este o „generoasă şi delicată cronică a provinciei patriarhale britanice de la jumătatea secolului XX”.

● Ivan cel Groaznic / Ivan Groznâi (1944-1946, URSS, Serghei Eisenstein) este „o operă monumentală, cu profunde implicaţii filosofice, comparată adesea cu creaţia lui Dante, Goethe sau Shakespeare”.

● Hoţii de biciclete / Ladri di biciclete (1948, Italia, Vittorio de Sica) este „o dramă socială dublată de o dramă morală şi psihologică”.

● Rashomon (1950, Japonia, Akira Kurosawa) este filmul cu care cinematograful nipon a sedus lumea, obţinând un „Leu de Aur” la Veneţia.

● Bulevardul Amurgului /The Sunset Boulevard (1950, SUA, Billy Wilder) este „una din cele mai aspre rechizitorii făcute vreodată Hollywoodului”, „un tulburător portret al declinului vedetei”.

● Vacanţa domnului Hulot / Les vacances de M. Hulot (1953, Franţa, Jacques Tati) este „filmul unui poet sensibil şi emoţionant, a cărui poezie se insinuează cu subtilitate, mereu, între două hohote de râs”.

● Povestirile lunii palide după ploaie / Ugetsu Monogatari (1953, Japonia, Kenji Mizoguchi) aduce „un fior de tragedie clasică” într-o poveste „de sorginte folclorică despre amăgire şi realitate, despre zădărnicia goanei după fantasme, despre drumul trudnic până la înţelegerea faptului că fericirea este undeva în viaţa cotidiană”.

● Moartea unui ciclist / Muerte de un ciclista (1954, Spania, Juan-Antonio Bardem) a dat startul unei renaşteri a cinematografului spaniol.

● Pater Panchali (1955, India, Satyajit Ray) inaugurează „un nou mod de povestire cinematografică în filmul indian” şi deschide calea „descrierii realiste a Indiei”.

● Un condamnat la moarte a evadat / Un condamné à mort s’est echapé (1956, Franţa, Robert Bresson) este un film al evadării ce devine un „ceremonial auster de o aspră nobleţe” ce „accede spre zona meditaţiei moral-filosofice”.

● Moara cu noroc (1956, România, Victor Iliu) denotă „o concepţie filmică dusă până la ultimele consecinţe ale demersului artistic: atmosferă şi descripţie socială, caractere puternice şi adevăr psihologic, ritm şi tensiune, desăvârşiri plastice” şi „schiţează coordonatele unui stil cinematografic naţional, ale unei viziuni cu adânci rădăcini n solul realităţii şi culturii româneşti” (George Littera).

● Al 41-lea / Sorok pervâi (1957, URSS, Grigori Ciuhrai) „respinge maniheismul filmelor sovietice de până la el, fiind salutat drept vestitorul unei noi etape”.

● Fragii sălbatici / Smulstronstället (1957, Suedia, Ingmar Bergman) este „o operă capitală a filmului de monolog interior”, un monolog relevând un întreg univers.

● Cenuşă şi diamant / Popiol i diament (1958, Polonia, Andrzej Wajda) este capodopera lui Wajda pe tema „prin ce se defineşte omul în faţa istoriei?”.

● Zboară cocorii / Letiat juravli (1958, URSS, Mihail Kalatozov) abordează problematica războiului „dintr-o perspectivă mai puţin grandioasă, dar mai umană, mai puţin eroică, dar mai autentică”.

● Cu sufletul la gură / A bout de souffle (1959, Franţa, Jean-Luc Godard) este manifestul unei arte – născut dintr-o imensă dragoste faţă de arta filmului - ce îşi revendică orgoliul unor libertăţi de expresie (a camerei, a montajului) polemizând cu academismul anchilozant („le cinéma de papa”).

● Hiroshima, dragostea mea / Hiroshima, mon amour (1959, Franţa, Alain Resnais) aduce în discuţie tema memoriei, ce revine obsedant în creaţia lui Resnais.

● Aventura / L’avventura (1959, Italia, Michelangelo Antonioni) despre criza omului modern ce trăieşte „într-o epocă de instabilitate extremă – politică, morală, socială sau fizică pur şi simplu”.

● Zazie în metrou / Zazie dans le métro (1959, Franţa, Louis Malle) pentru „un catalog al tuturor gagurilor posibile, bazate, în principal, pe ignorarea continuităţii spaţiului şi timpului şi pe negarea principiului identităţii”.

● Psycho (1960, SUA, Alfred Hitchcock) rămâne „cel mai captivant film al unui mare regizor, comercial desigur, dar de la care au avut de învăţat toţi marii artişti ai cinematografului modern”.

● Sâmbătă seara, duminică dimineaţa / Saturday Night, Sunday Morning (1960, Marea Britanie, Karel Reisz) ilustrează crezul regizorului său: „Să observ oamenii, să meditez asupra felului lor de a trăi, să sesizez o atitudine, un gest”.

● Umbre / Shadows (1960, SUA, John Cassavetes) marchează apariţia celei de-a treia avangarde cinematografice din America, în formare la vremea aceea: filmul „underground” sau „noul cinematograf american”: lipsa de story, mijloace financiare modeste, folosirea neprofesioniştilor, a luminii naturale, filmările cu aparatul în mână etc..

● Poveste din cartierul de vest / West Side Story (1961, SUA, Robert Wise) „scoate musical-ul din cadrul tradiţional care cerea ca dansul şi muzica să facă parte din story şi să fie dictate chiar de profesiunea personajelor”.

● Viridiana (1961, Spania, Louis Buñuel) este un manifest împotriva „moralei convenţionale, a sentimentalismului şi a mizeriei morale a societăţii introduse de acest sentimentalism”, „un stil unic în istoria filmului, o atmosferă de halucinant magnetism, o îmbinare de umor negru şi de poezie, de sensibilitate fremătătoare şi de cinism”.

● Accattone (1961, Italia, Pier Paolo Pasolini) conţine una din trăsăturile constante ale creaţiei regizorului: predilecţia pentru mizeria umană sub cele mai diverse forme ale sale”.

● Ghepardul / Il gattopardo (1963, Italia, Luchino Visconti) este ‚filmul cel mai serios, cel mai echilibrat, cel mai sobru, dacă nu cel mai inspirat artistic pe care l-a realizat Visconti” (Alberto Moravia).

● Umbrelele din Cherbourg / Les Parapluies de Cherbourg (1963, Franţa, Jacques Demy) este filmul în care „cântă imaginea, cântă culorile, cântă sufletul oamenilor şi al lucrurilor”.

● Servitorul / The Servant (1963, Marea Britanie, Joseph Losey) este „o dramă psihologică, dar şi un studiu al moravurilor engleze, un punct de vedere sceptic şi pesimist privind civilizaţia”, „o parabolă despre om şi alter ego-ul său”.

● America, America (1963, SUA, Elia Kazan) este „filmul celei mai virulente odisei cinematografice despre emigrare şi emigranţi”.

● Billy mincinosul / Billy Liar (1963, Marea Britanie, John Schlesinger) scrie pe ecran „cu poezie nostalgică şi acidă ironie” epilogul generaţiei furioşilor (angry young men) din cinematograful britanic.

● 8 ½ (1963, Italia, Federico Fellini) este arta poetică a regizorului său, un „strălucit eseu despre propria operă, inventariind principalele teme: educaţia religioasă, copilăria, familia burgheză, circul, imaginile-simbol care revin frecvent în peliculele sale – clovnii, cortegiile, plaja, femeia uriaşă”.

● Sărmanii flăcăi / Szegénylegények (1965, Ungaria, Miklos Jancso) este un eseu cinematografic despre „necesitatea speranţei” în condiţiile unei „istorii confuze, ameninţate de eşec”, în care „mecanismele manipulării individului izbutesc să dezintegreze solidaritatea şi să strecoare trădarea”.

● Pădurea spânzuraţilor (1965, România, Liviu Ciulei) rămâne „unul din stâlpii de boltă ai cinematografiei naţionale româneşti”.

● Duminică la ora 6 (1966, România, Lucian Pintilie) preia experienţa clasică a lui Victor Iliu şi Liviu Ciulei în condiţiile unei obstinate dedramatizări a subiectului, ale unei naraţiuni moderne, discontinue, ce recurge la leit-motive plastice încărcate cu semnificaţii simbolice”.

● Un bărbat şi o femeie / Un homme e tune femme (1966, Franţa, Claude Lelouch) nu este o capodoperă, ci „o adevărată acţiune de seducere a publicului căruia i se oferă un tranchilizant pe peliculă. Totul este polisat, lustruit, lăcuit, mătăsos ca pielea de copil mic şi proaspăt, ca mirosul de Colgate”.

● Am întâlnit şi ţigani fericiţi / Skupljaci perja (1967, Iugoslavia, Alexandr Petrovič) este „un cântec patetic ca un ţipăt al fiinţelor ce îşi simt sfârşitul”.

● Absolventul / The Graduate (1968, SUA, Mike Nichols) este traducerea în imagini inteligente, sensibile şi accesibile a filosofiei profetului generaţiei 60, Herbert Marcuse: „Lăsaţi tinerii să cunoască lumea, să descopere viaţa cu propria lor sensibilitate fără să fie îndoctrinaţi de societatea tehnocrată a capitalului, care a instituit pentru ei false necesităţi”.

● Amintiri despre subdezvoltare / Memorias del subdesarrollo (1968, Cuba, Tomas Alea) surprinde cu mijloacele introspecţiei psihologice „fenomenul dezrădăcinării şi al alienării intelectualului burghez în societatea cubaneză nouă”.

● 2001 – o odisee spaţială / 2001 A Space Odyssey (1968, SUA, Stanley Kubrick) este „un eseu de dimensiuni uriaşe despre natura inteligenţei umane”.

● Andrei Rubliov (1969, URSS, Andrei Tarkovski) este capodopera unui creator pentru care „arta înseamnă răspundere totală sau nimic”.

● Antonio das Mortes (1969, Brazilia, Glauber Rocha) este „un film popular, produs de o cultură populară, un film pentru lumea a treia”.

● Începutul / Nacialo (1970, URSS, Gleb Panfilov) poartă trăsăturile Innei Ciurikova, una din cele mai seducătoare „urâte” a cinematografului anilor 70.

● Cazul Mattei / Il caso Mattei (1971, Italia, Francesco Rosi) răsfoieşte dosare „cu semnificaţie socială”, aduce în discuţie cazuri reale pe care le transformă în „radiografii ale unei tensionate situaţii de degringoladă politică”.

● Clasa munctoare merge în paradis / La classe operaia va in paradiso (1971, Italia, Elio Petri) denunţă „procesul alienării muncitorului contemporan, agresat nu de mizerie, ci de condiţia sa umilă de a fi un număr, o marcă oarecare într-o masă de nonindividualităţi”..

● Sperietoarea / Scarecrow (1973, SUA, Jerry Schatzberg) aduce în prim-plan un „tandem anti-eroic de perdanţi-marginali” ce „dau glas nevoii de comunicare într-o lume a incomunicabilităţii”.

● Noaptea americană / La nuit américaine (1973, Franţa, François Truffaut) aduce în discuţie „raportul viaţă-cinematograf şi raportul bărbat-femeie”.

● Aguirre, mânia zeilor / Aguire, der Zorn Gottes (1974, Germania, Werner Herzog) este o „meditaţie pe marginea ideii de putere”.

● Conversaţia / The Conversation (1974, SUA, Francis Ford Coppola) trimite nemijlocit la Blow-up de Antonioni, putând fi citit în cheie etică („nocivitatea socială a profesionalismului împins până la iresponsabilitate”), filosofică („relativitatea adevărului”) sau morală („păcălitorul păcălit”).

● Sclava iubirii / Raba liubvi (1975, URSS, Nikita Mihalkov) „analizează mereu surprinzătoarea şi complexa relaţie dintre artă şi viaţă”.

● Comedianţii / O Thiasos (1975, Grecia, Theodoros Angelopoulos) „îmbină esteticul, politicul şi istoricul într-o tramă de de o mare forţă educativă şi emoţională”.

● Petrecere la vilă / Vilna zona (1975, Bulgaria, Eduard Zahariev) este „un avertisment moral la adresa celor care cred că li se cuvine totul, vor totul, nedatorând, în schimb, nimic, nici măcar înţelegerea celorlalţi, chiar atunci când aceştia sunt proprii lor copii”.

● Cronica anilor de foc / Chronique des annés de braise (1975, Algeria, Mohamed Hamina) este o „evocare a momentelor hotărâtoare din lupta de eliberare colonială a poporului algerian”.

● Şoferul de taxi / Taxi Driver (1976, SUA, Martin Scorsese) dă o „contra-replică de document realist viziunii ficţiunilor idilice ale colegilor din Los Angeles”.

● Reţeaua / Network (1976, SUA, Sydney Lumet) este „unul din filmele cel mai inteligent acuzatoare ale unui anumit mod de viaţă ce pare să susţină că nici un preţ (omenesc) nu este prea mare atâta timp cât spectacolul continuă”.

● Întâlniri de gradul trei / Close Encounters of the Third Kind (1977, SUA, Steven Spielberg) aduce un element nou în genul SF: „posibilitatea ca extratereştrii să fie mânaţi de bune intenţii, fiind deci în interesul omenirii să colaboreze cu ei”.

● Annie Hall (1977, SUA, Woody Allen) „discută sincer problemele cuplului modern”, iar comicul său – ce se adresează în primul rând inteligenţei - se întemeiază în mare măsură pe „tehnica citării”.

● Padre Padrone (1977, Italia, Paolo & Vittorio Taviani) este „un elogiu adus cuvântului, forţei sale de a anihila singurătatea, de a-l raporta pe om la univers”.

● Siberiada / Sibiriada (1979, URSS, Andrei Mihalkov-Koncealovski) analizează istoria prin „succesiunea generaţiilor a două familii rivale”.

● Toboşarul / Blechtrommel (1979, Germania, Volker Schlöndorff) „este, sub faldurile parabolei, un act de acuzare la adresa celor care, prin nepăsare, laşitate sau de dragul profitului mărunt, au lăsat cale liberă dictaturii”.

● Căsătoria Mariei Braun / Die Ehe der Maria Braun (1979, Germania, Rainer Werner Fassbinder) are ca personaj principal o femeie al cărei destin „reflectă transformările sociale ale Germaniei postbelice”.

● Oameni obişnuiţi / Ordinary People (1980, SUA, Robert Redford) sfidează Hollywoodul cu „un film modest, voit epurat de efecte” ce reia dialogul asupra mitului familiei americane.

● Mefisto / Mephisto (1980, Ungaria, István Szabó) deschide dialogul despre „conştiinţa artistului şi rolul creaţiei sale într-un timp istoric dat, într-o epocă şi o colectivitate confiscate de istorie”.

● Alegerea Sofiei / Sophie’s Choice (1982, SUA, Alan Parker) „îndeamnă la neuitare, la patru decenii de la sfârşitul crimelor naziste”.

● Britannia Hospital (1982, Marea Britanie, Lindsay Anderson) „îşi îndreaptă laserul ironiei şi autoironiei sale spre lumea Angliei contemporane, realizând o complexă satiră socială ce îşi găseşte o ascendenţă numai într-un polemist de talia lui Swift”.

● Quo vadis homo sapiens (1982, România, Ion Popescu-Gopo), film de montaj, readuce în atenţie personajul celebrului „omuleţ”.