Orice „strâmbătate lumească” poate fi convertită – dacă ştii cum s-o iei, cum să pui problema – într-un câştig pe plan duhovnicesc. Doar pentru cei încă precar aşezaţi duhovniceşte şi degrabă morocănoşi o femeie dichisită şi împodobită este – la fel ca-n poemul sanscrit - o „bestie” sortită „pierzaniei”. Maxima patristică din Pateric ne învaţă însă altceva: să recunoaştem că, pe drumul desăvârşirii noastre sufleteşti (al pocăinţei, al despătimirii, al devenirii întru „făptura cea nouă”) mai e mult de înaintat. Făptura pe care – farisei fiind - o judecăm în tăcere, se străduieşte foarte să placă lumii acesteia trecătoare. Iar noi, „leneşii şi păcătoşii”, avem oare atâta râvnă să bine plăcem Dătătorului de Viaţă şi Celui Care nu ne-a pierdut pentru fărădelegile noastre?
La această iertare se cuvine a cugeta atunci când, în jurul nostru, vieţi abia începute (după multe peripeţii, precum ale pruncilor născuţi prematur din maternitatea bucureşteană, grav afectată de o explozie şi un incendiu) sunt violent răpuse. În imediata noastră apropiere, oameni de vârste diferite sunt seceraţi arbitrar. De o boală, de o calamitate naturală, de un accident sau pur şi simplu de prea multe zile trăite. Şi atunci, primul gând care ni se înfiripă în suflet e, de fapt, un gând mai vechi, care ne bântuie mereu. În franceză sună cel mai bine: l’enfer c’est les autres. Căci infern şi apocalipsă e să pierzi - atunci când te aştepţi mai puţin (sau chiar înainte de a deschide, literalmente, ochii) - meciul cu hapsâna. Ca-n A şaptea pecete de Bergman.
Vieţile altora se săvârşesc, zicem noi, la netimp. Dar ce am putea învăţa noi din această grozăvie? Că există numai azi. Că existăm numai şi numai prin ceea ce numim pronie dumnezeiască. Că trebuie, aşa cum ne povăţuieşte Cuviosul Siluan Athonitul, să ne „ţinem mintea în iad şi să nu deznădăjduim”. Destul cât să ne venim în fire pentru a ne bucura, cât mai putem, de „corola de minuni a lumii”…
No comments:
Post a Comment