Highbrow

Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, imediat după evenimentele din august 1944, a început – treptat, iar apoi galopant – ofensiva anti-intelectuală şi în România. Clasa muncitoare avea pe atunci paşaportul asigurat spre paradis. Şi ţărănimea la fel - dacă nu era chiabură (înstărită). Lupta a fost crâncenă şi în tagma intelectualilor. Au scăpat de prigoană doar cei care au făcut pact cu noul regim şi cei care – fără să aibă „pete” (un trecut mic-burghez „anti-revoluţionar”, colaborare cu „imperialiştii” etc.) – tăceau mâlc, neopunându-se în vreun fel „profundelor schimbări democratice”. Dar condiţia intelectualului nu este bine văzută nici de lumea monahală răsăriteană. Şi nu doar în zilele noastre. Nu o dată am auzit spunându-se că mai ales copiii de intelectuali sunt „smintiţi” („pervertiţi”, „emancipaţi”, „occidentalizaţi”) şi, ca atare, depărtaţi tare de Biserică. Acuzaţiile se bazează pe faptul că „podul cu demoni” (mintea omului) e cel mai greu de stăpânit. Ori, intelectualul - nu-i aşa? - e de presupus că şi-l întreţine bine. Că scormoneşte, întoarce pe toate feţele o idee, vrea să verifice ş.a.m.d. De aceea este ca o „nucă tare”, greu de „spart”, de „convertit”.

Până aici toate bune şi frumoase. Câteva întrebări însă tot îmi dau târcoale. Unde anume este linia despărţitoare între cineva catalogat drept „intelectual” şi un altcineva pe care se poate pune o altă etichetă (care-o fi aceea?). Care este numărul minim de cărţi pe care cineva trebuie să le citească pentru a deveni, inevitabil, un „intelectual”? A, că există destui „juni corupţi” o ştim de mult. Că plăcerea speculaţiei filosofice este o capcană în care mulţi se prind, nu mai miră pe nimeni. Dar de aici şi până la a condamna in corpore pe toţi cărturarii e cale lungă. Unde mai pui că din ceilalţi, care nu iubesc cartea (învăţătura, şcoala, cultura, ştiinţa, arta etc.) nu mulţi sunt cei care caută a-şi îmbiserici numaidecât mintea şi a păstra – în condiţiile modernizării tot mai rapide – rânduiala din bătrâni.

Pe de altă parte, aceiaşi cuvioşi Părinţi ne aduc aminte – în buna tradiţie a Ecclesiastului – că, fără ca Dumnezeu să ne întreţină „devenirea întru fiinţă”, nu suntem decât „duhoare” şi „ţărână”. Megafoanele actualităţii, iată, dau de ştire despre un cumplit accident (o explozie) de la o maternitate bucureşteană. Câţiva prunci nou-născuţi tocmai au murit, alţii se află în stare gravă, împreună cu mamele lor. Cu adevărat grăit-au Părinţii: oricât am colinda noi cu mintea şi am cerceta, plini de râvnă, tainele universului, nimic nu suntem. Decât numai „duhoare” şi „ţărână”.