Dancing alone

Căderea de la Facerea Lumii, scrie Sorin Dumitrescu în cartea sa Noi şi icoana, „şi-a găsit pandant novotestamentar la 1200 de ani după Hristos, în căderea icoanei în tablou religios” – o „prăbuşire duhovnicească de proporţii, care, fără exagerare, poate fi considerată Căderea de la Facerea Bisericii”. Pierzându-şi „veşmântul duhovnicesc”, icoana cade astfel în lume, devenind „imagine mundană”, „tabloid religios romano-catolic”. După ce „iresponsabila schismă a Schismei” (produs al romano-catolicismului din Duecento), a venit rândul protestantismului să conteste icoanei „puterea duhovnicească”, anulând-o mistic şi alungând-o definitiv din cult şi din edificiul bisericesc pentru „mistificarea credinţei autentice”.

Ce se întâmplă acum? Majoritatea bisericilor ce se construiesc sunt – arată Sorin Dumitrescu - „agramate iconic şi sărite din canoanele dreptmăritoare”. Şi, lucru aproape smintitor, „mulţi dintre preoţii care, catehetic, definesc corect icoana sunt incapabili să-i recunoască duhul în vălmăşagul pozelor evlavioase şi imaginilor kitsch de pe piaţa comerţului religios”. Dar, arată el, „Bisericii îi lipsesc ctitorii, nu pictorii bisericeşti”. Ctitorii adevăraţi, nu cei asemenea „pozelor evlavioase” şi „imaginilor kitsch”.

Astăzi – scrie Danion Vasile în Jurnalul convertirii – cel care vrea să revină la credinţa ortodoxă are mari şanse să intre într-o biserică ortodoxă, care e însă „plină de duhul catolic”: în multe biserici pictura e „mai apropiată de stilul renascentist decât de cel bizantin, strana cântă în grabă şi fără atenţie, părintele slujeşte mecanic”. Altfel spus, te întâmpină „un alt soi de catolicism”, pentru că, „dacă nu au reuşit să ne aducă în staulul lor, catolicii au reuşit să infiltreze în spaţiul ortodox spiritul catolic”. „Am primit un cal troian în casa noastră”, conchide el. Referindu-se la propria lui experienţă, Danion Vasile mai spune: „Cred că dacă aş fi fost catolic sau protestant nu m-aş fi convertit în ruptul capului la Ortodoxie. În primul caz, pentru că nu aş fi observat decât cu greu diferenţa, în cel de-al doilea, pentru că m-ar fi speriat formalismul din biserică.” Asta în cazul în care judecăm lucrurile prea raţional. Dar luciditatea are şi ea neajunsurile ei: pierde din vedere faptul – esenţial - că „Domnul le iese în întâmpinare celor care vor să cunoască Ortodoxia.” Nu neapărat prin prezenţa icoanelor, cât mai ales prin prezenţa firescului.

Am în faţă o carte apărută sub anonimat: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. Pe copertă, o mână de monstru (Nosferatu? Dracula?) cu doar patru deşte, din care ies nişte gheare înspăimântătoare. Cadru horror, un fel de anti-icoană. Ca întotdeauna, „marele dezbinător” şi „părintele minciunii” este greu de cuprins într-o imagine. Artele vizuale sunt încă departe de a-l reprezenta pe „cel viclean” altfel decât prin explicite semne horror (vampir, purtător de coarne, făptură hidoasă). Ori el, „marele înşelător”, fiind vrăjmaş nevăzut, ia mai degrabă forma gândului nostru rebel. Ia forma larmei din noi. Şi atunci ne risipim în inutile şi păguboase discuţii în contradictoriu – înainte de a face linişte în noi înşine - tocmai pentru că pornim de la premize false. De la prejudecăţi. Astfel, judecăm în funcţie de strâmbătatea cugetului nostru. Nu mai putem desluşi firescul purtării unui om. Şi Ortodoxia, arăta Pr. Rafail Noica, ori este însăşi firea omului (sau devenirea sa întru fiinţă, sau – de ce nu? - Zona pe care Tarkovski a zugrăvit-o în Călăuza), ori nu e nimic. De fapt, învăţătura Părinţilor se mărturiseşte, nu se „expune”, nu se „explică”. A proceda altminteri divulgă o insuficientă aşezare duhovnicească, o precară maturitate duhovnicească. Până la urmă, oricum am privi lucrurile, discuţiile în contradictoriu cu cei stăpâniţi de alt cuget, de altă credinţă sunt – cel puţin - vătămătoare de suflet.

Căutarea credinţei adevărate (ortho-doxia) presupune, din contra, o călătorie – temerară, demnă, mereu surprinzătoare - în adâncul propriei conştiinţe. Presupune, înainte de toate, că acela ce îndrăzneşte să o mărturisească a pus început bun tămăduirii sale, desăvârşirii sale. Aventura de „metanoizare” a eu-lui, de transformare a omului într-o „icoană vie”, este - cum spunea Frank Schaeffer în Dancing Alone - un „dans de unul singur”.