Pentru cinefilul împătimit (dar dezamăgit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un flm precum π / Pi (scenariul şi regia: Darren Aronofsky) - o producţie low budget independentă în alb-negru - avea să fie, la sfârşit de secol XX, un adevărat reviriment, o oază de bucurie venită dintr-un mediu ce părea să prefere creativităţii artistice a regizorului eficienţa economică şi clişeele cerute de producători (ca-n The Player / Jocuri de culise al lui Robert Altman): acţiune, umor, violenţă, speranţă, nuditate, sex, happy end – găselniţe cu care producătorii din culisele "uzinei de vise" şi-au asigurat dintotdeauna succesul financiar. π / Pi poate fi citit şi ca studiu asupra dependenţei; filmul realizat de Aronofsky doi ani mai târziu - Requiem for a Dream / Recviem pentru un vis (2000) - reia cu alte date tema principală din π / Pi: escaladarea unei obsesii. Fascinaţia pe care o exercită numerele asupra minţii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladivă şi autodistructivă. Finalul – surpriză! - e mai degrabă up (adică pozitiv, optimist şi fericit, dar – nota bene - fără să pară un adaos artificial): pentru prima oară personajul savantului excentric nu mai face concurenţă cu ordinatorul. Atunci când fetiţa din vecini îl întreabă pe Max rezultatul unei complicate înmulţiri, el nu îi mai spune – cum izbutea mereu – numărul (din multe unităţi) pe de rost, cu o secundă înaintea calculatorului, ci preferă – iarăşi pentru întâia oară – să o privească-n ochi pe cea care-l asalta, ori de câte ori îl întâlnea, cu astfel de întrebări.
Ultima secvenţă marchează astfel întrarea într-un alt ritm de viaţă şi o posibilă „umanizare” a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui π.
No comments:
Post a Comment