Deunăzi, Călin, Ana şi Gigi ne-au povestit câte ceva despre pelerinajul lor la Ierusalim, despre prezenţa lor (într-o biserică unde peste zece mii de oameni s-au înghesuit, au pălăvrăgit, s-au împins, au strigat etc. ca pe stadion) la slujba de Înviere. De la Ana am aflat că Lumina Învierii – care nu arde şi care apare în chip tainic numai în bisericile pravoslavnice – s-a pogorât de sus, de undeva, ca o năframă albastră în cădere. Una din numeroasele bărbi ortodoxe de acolo – un rus zdravăn (care – most likely – bea la fel de zdravan) şi cu o barbă roşie pân’ la brâu, şi-ar fi pus lumânarea aprinsă pe sub pădurea de păr şi i-ar fi dat foc – ştiind, de bună seamă, că nu va arde. Felul extrem de grafic în care a povestit şi gesticulat Călin mi-a desenat în minte imaginea acelui Rasputin cu barba-n flăcări şi doi ochi clipind printre limbile de foc (unconsuming flames) ce i se înălţau de la brâu. Tot Călin ne-a povestit despre un alt incident haios. A scăpat, din greşeală, puţină ceară pe braţul unui alt rus. Acesta, imediat, l-a prins de mână. Pe moment, Călin a crezut că se vor încăiera, deşi i-a cerut iertare. Rusul, din contra, l-a prins de încheietura mâinii ca să-şi toarne restul de ceară pe cap. Într-un final, au spus ei în cor, toată hărmălaia orelor de aşteptare s-a topit într-o pace deplină, plină de bucurie, atunci când s-a pogărât Lumina peste suporterii din biserica-stadion.
No comments:
Post a Comment