Hanging by a thin thread

Pe zi ce trece conştientizez tot mai tare absurdul acestei întâmplări care este viaţa. (Absurd-absurd, însă nu neapărat a pointless waste land, vezi şi soluţia dată de Beckett în Waiting for Godot.) Dacă fraţi suntem cu toţii în raport cu nemărginirea cerească, atunci se cuvine să plecăm urechea, măcar din când în când, la ceea ce se-ntâmplă-n jurul nostru. Aici, la distanţă de câţiva zeci de metri de noi sau pe partea cealaltă a acestui global village care e Mama Terra.
Aflu din ziarul local că un neisprăvit a condus cu mare viteză şi-a ciocnit – trecând pe roşu în mare viteză - nu ştiu câte alte maşini, că a plecat de la locul accidentului şi, demarând, a lovit mortal o bătrână care avea singura vină că se afla pe zebră în acea secundă, că – nepăsător – a gonit încotro a văzut cu ochii până în capătul celălalt al oraşului, unde şi-a parcat maşina (cu numere de înmatriculare false) printre nişte blocuri şi şi-a sunat prietenii. Aceştia l-au sfătuit să se predea. Şi s-a predat, însă la braţ cu unul dintre prieteni, de profesie avocat. Ce coincidenţă!
Semne ale îndepărtării ireversibile de copilărie sunt multe. Unul sigur e şi ascuţirea sentimentului că, în fiecare clipă, soarta ne atârnă de un fir de aţă. Că – dintr-o pricină sau alta – aţa se poate rupe oricând.