Puţintică escatologie

Cu mai mulţi ani în urmă, prin 1985, aveam să ascult un disc de muzică electronică produs şi înregistrat în România: Dance Funky Synthesizer (composed, arranged & digitally mastered by Adrian Enescu). Există acolo o piesă numită Flori de câmp, care m-a dus cu gândul şi la filmul lui Andrei Blaier din 1975 (Ilustrate cu flori de câmp) dar mai ales la o posibilă poveste de viaţă şi de...moarte. Astfel, armoniile interpretate la synthesizer de AE mi-au desenat în suflet – încă de la prima udiţie – o zbatere a celor (vorba lui Marin Sorescu) „ţepeni într-o singură viaţă” pe care „n-o ştim trăi / vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, penibil şi inestetic şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile”. Asta până aproape de final de Wild Flowers, pentru că ultimele sunete (înainte de „darea în primire a sufletului”, când nu se mai poate face nimic şi zarurile sunt aruncate) izbutesc să lege în chip miraculos toată crisparea (sugerată) de până atunci, tot zig-zagul şi contratimpul. Discrepanţele dispar, şi – abia la final – totul se armonizează. Ca şi cum compozitorul ar fi vrut să picteze însăşi simfonia vieţii: o împleticire, o crispare, o poticnire continuă până când, înainte de Marea Trecere, lucrurile s-ar limpezi apoteotic şi vederea „în ghicitură” s-ar transforma în vedere „faţă către faţă”, iar electricitatea „alternativă” din aortele noastre ar cunoaşte, pentru prima oară, o curgere „continuă”.
Nu alta e „lecţia” dintr-un western cândva la modă: Last Train from Gun Hill (directed by John Sturges), în care un fel de Gigi Becali din Far West îşi creşte copilul în puf şi îi ia întotdeauna parte, chiar atunci când greşeşte şi face fărădelegi. Puştiul - obraznic, zeflemitor şi fără niciun Dumnezeu - îşi găseşte însă naşul chiar în persoana celui mai bun prieten (de odinioară) al lui taică-su. Acesta (interpretat de Kirk Douglas, personaj geamăn cu justiţiarii jucaţi de John Wayne, Kevin Costner, Mel Gibson, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, Ovidiu Iuliu-Moldovan etc.) va restaura dreptatea şi-şi va descărca pistolul în cei aroganţi (tată şi fiu). Tatăl risipitor (jucat de Anthony Quinn) îşi dă sufletul, dar (aici voiam s-ajung!) nu însă înainte de a-l întreba pe eroul care l-a adus până-n pânzele albe dacă are copii. Acesta spune că da. Cu ultima suflare, muribundul mai apucă să adauge: „Să le dai o bună creştere!”. Este mintea omului cea de pe urmă. După cum se vede, bună şi aia la ceva.