Thy neighbour

În Jurnalul fericirii Nicolae Steinhard o citează pe Simone de Beauvoir cu referire la noţiunea de „aproapele nostru”:„Am cunoscut un copil care plângea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta nu-i fratele meu. Dar dacă-l plâng nu mai îmi este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărât dinainte. Când ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care l-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un altul aproapele nostru făcându-ne aproapele său printr-o faptă.”

Monahul VDP îmi mărturiseşte că îi pomeneşte zilnic în rugăciune şi pe cei doi mari Andrei ai Rusiei (Rubliov şi Tarkovski) şi pe recent răposatul Soljeniţân şi pe regizorul român Mircea Veroiu (care pe vremuri l-a distribuit în Să mori rănit din dragoste de viaţă, Umbrele soarelui şi Femeia în roşu). Şi, desigur, pe mulţi alţii (actori pe scenă sau „în civil”). Îl întreb (şi ştiu deja care va fi răspunsul): „Şi pe Mircea Săucan?” Predictably, mi-a mărturisit că nu poate face aşa ceva, regizorul Meandrelor şi Sutei de lei – filme pe care, de altfel, Monahul VDP le apreciază la superlativ - fiind (în viaţa sa pământească şi acolo sus în ceruri) Jewish. Mă rog, half-Jewish. Ideea e: n-a fost an Orthodox Christian...Înţeleg foarte bine motivaţia băieţelului din relatarea Simonei de Beauvoir: lacrimile (nu ceva „hotărât dinainte”) ne dau răspunsul la întrebarea „cine este aproapele meu?”. Parabola bunului Samarinean despre ortopraxis, atunci când nu e capitalizată (sau monopolizată), grăieşte întocmai. La urma urmei, pentru că „toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut” („Fiindcă toţi aţi păcătuit şi sunteţi lipsiţi de slava lui Dumnezeu”) nu avem de făcut decât a învăţa „să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită” („Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.”) fiindcă – tot Steinhardt scrie în al său Jurnal, referindu-se la învăţătura evanghelică tălmăcită în Epistolele pauline – „celelalte soluţii sunt iluzorii”.