K9

Recitesc un fragment (cel care mi-a mers numaidecât la inimă) din cartea Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Se relatează acolo următoarea întâmplare: economul unei mănăstiri a trimis un muncitor la un lucru oarecare. Acesta a refuzat să-l asculte. Când economul a insistat, muncitorul s-a înfuriat şi în faţa obştii, umilindu-l pe econom. L-a făcut „câine”. Cum rar se-ntâmplă (dar se pare că se întâmplă atunci şi numai atunci când ne este scurtcircuitată legătura cu bobinele orgoliului), economul a înţeles lecţia umilinţei, i s-a făcut milă (nu silă!) de muncitor şi i-a zis: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi a fost, mai apoi, cel mai ascultător dintre toţi.

Mila (împreună pătimirea – ce frumos sună în teorie, ce rar se întâlneşte în practică, mai ales atunci când omul se învârte printre mulţi oameni) şi căinţa sunt, într-adevăr, salvatoare. Dar până la ele ne poticnim adesea - asemenea personajului din filmul lui Abuladze, Monanieba (Căinţa) - într-o falsă căinţă şi în … silă. Mila e încă departe de noi. Ne simţim sufletul frânt în două, uitând că omul este frânt în două de când a gustat fructul oprit. Am fi gata să nimicim pe oricine îndrăzneşte să ne stea în cale (atunci când nu reprezintă pentru noi un pericol prea mare). Dacă cineva ne loveşte peste obraz, nu-l întoarcem şi pe celălalt, ci sărim cu pumnii la el să-i rupem spinarea în bătaie. Puţin ne pasă de bine şi de rău. Ceea ce ne apasă (ca în cazul lui Abel Aravidze din Căinţa) este teama de propria persoană, de singurătate. Practic singurătatea (experienţa pustiului) este proba de foc a credinţei. Iar necredinciosul, când este singur, se gândeşte numai la moarte. Şi atunci, pare să ne spună Abuladze, soluţia nu este răzbunarea (deshumarea unui cadavru - ipotetică, imaginară în film), ci – aflăm din ultima replică a Căinţei - deprinderea sau redeprinderea cu drumul spre biserică, spre Liturghie: „Ce drum e acesta care nu duce la nicio biserică?” Şi rostuirea asta poate să ne ia şi-o viaţă, poate să ne ia şi-o zi. La modul ideal (dar câţi ajung să atingă un asemenea ideal), imaginea desăvârşirii arată că-n secvenţa „marii treceri” a bătrânului din Pământ – filmul lui Dovjenko: înconjurat de întreg satul (şi de-o grămadă de mere) priveşte împăcat spre un copilaş care abia învaţă mersul biped. Apoi pleacă „să moară puţin”…