Angels in America

Actorii din Angels in America m-au convins (Al Pacino, Emma Thompson, Meryl Streep, Ben Shenkman – acesta a mai apărut într-un rol episodic în Pi), în ciuda viziunii regizorale cam puerile, după gustul meu. Păcat, pentru că altfel povestea mi se pare ofertantă: un grup de personaje „cu probleme” îşi intersectează destinele. Ce-i uneşte? Aceeaşi orientare sexuală „pe invers”. Doi dintre ei („maestrul” Pacino şi „discipolul” Patrick Wilson) sunt implicaţi în lumea influentă a avocaţilor (cu uşi deschise la Casa Alba), un altul (Jeffrey Wright) este nurse afro-american, altul este descendent al unei familii aristocrate cu renume (Justin Kirk), în fine unul e un intelectual evreu (Ben Shenkman) ce contestă democraţia americană actuală în numele superioritaţii rasiale filo-semite. Ei bine, această „anomalie” a lor este expusă „la vedere”, ori bine dosită îndărătul unei morale habotnice (Pacino şi Wilson sunt complici la săvârşirea unor mari nedreptaţi juridice împotriva unor minoritari, inclusiv a unor gay). The hideous thing, afectează (cum altfel?) vieţile celorlalti - a soţiei „discipolului” (Marie-Louise Parker), dar şi umanizează un pic o femeie mormonă (Meryl Streep) al carui fiu – educat şi el în spiritul acestei religii – i se confesează într-o bună zi la telefon (căsătorit fiind) că e „pe invers”.

Piesa de rezistenţă a filmului (în intenţia regizorului Mike Nichols) se vrea lupta personajelor cu „necuratul”, cu remuşcările, redată – vai, atât de kitschos, de glamorous - printr-un lung şir de „viziuni magice” şi „arătări” de „îngeri” (dar suntem departe, departe de armonia şi subtilitatea lui Wenders din Wings of Desire). Din nefericire însă, aceste „prezenţe” sunt mai degrabă caraghioase (once again: to me, for one man's meat is another man's poison), iar Nichols le aduce pe ecran cu maximum de special effects, hotarul dintre real şi ireal fiind desenat cam stângaci şi fără să dea acea atât de necesară senzaţie de ambiguu, de mister, cum reuşiseră la vremea lor un Chaplin sau un Fellini, un Mizoguchi, un Kurosawa, un Bergman, un Buñuel, un Kusturica, un Tarkovski sau un Abuladze, un Paradjanov, un Woody Allen sau un Aronofsky, un Mircea Săucan (Meandre, 100 de lei), Danieluc (Glissando) sau Piţa la noi (cel din Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi sau chiar Faleze de nisip). Suntem departe de ceea ce se numeşte cinema pur-sânge (aşa cum l-au înţeles regizorii de mai sus şi altii, desigur). Ce a rezultat este un amalgam de lozinci şi „vorbe de duh”, o „ceartă cu Dumnezeul absent de la datoria de a veghea asupra fericirii oamenilor (pastişe răsuflate după Nietzsche), o serie de frazări ce par decupate mai degraba dintr-un program electoral (axate în principal pe chestiunea homosexualităţii şi a semitismului). Din când în cand, vagi aluzii la Requiem for a Dream (stări halucinatorii) sau All That Jazz – şi aici o asistentă medicală devine, în închipuirile bolnave ale unui suferind de SIDA, un înger (în filmul lui Fosse devenea – preţ de un cadru – mireasa în alb) care-l vizitează în orele de criză, transmiţându-i felurite „mesaje profetice”. Sigur, în gura unui personaj nebun poţi să pui orice. Dar poţi să trans-pui această stare de „transă” şi de „viziune” chiar oricum? Nichols crede că da. Şi, dacă se poate, cât mai „fantastic” posibil – în acceptia că „fantasticul” garantat (comercial) 100% e cel din filmele de (pen)ultimă oră produse la Hollywood (serialele Harry Potter, Lord of the Rings).

Din toată această mega-poveste de aproape 6 ore am rămas cu interpretarea de excepţie a lui Al Pacino şi a celorlalţi actori principali. Din toate situaţiile-limită în care sunt surprinse cel puţin două personaje (îmbolnăvirea cu SIDA) se putea scoate ceva chiar foarte interesant, dacă inteligenţa regizorului ar fi fost productivă şi benefică. Dar n-a fost, iar problemele de conştiinţă au fost „înghiţite” de gustul fantezist al celui care cândva surprindea publicul cu filme ca The Graduate sau Carnal Knowledge.