La voie lactée

La voie lactée – în regia lui Louis Buñuel - nu este printre filmele mele „de suflet”, dar l-am găsit extrem de savuros, mai savuros chiar decât Le charme discret de la bourgeoisie, cu care a fost comparat (stilistic). Înclin să dau dreptate rândurilor critice din antologia Halliwell’s: „A picaresque examination of Catholic doctrine, full of surface but requiring special knowledge for full appreciation.” Nu am cunoştinţele (teologice) necesare ca să-l gust în profunzime, astfel că m-am amuzat doar şi m-am bucurat că traiesc în veacul XXI, când arderile pe rug şi anatemele sunt – pentru mine, cel putin, pentru habitat-ul unde traiesc – de domeniul trecutului, când ai libertatea să refuzi o conversaţie (o persoană, sau chiar mai multe), dacă te zgârie excesul de „evlavie” şi de „corectitudine religioasă”. Acum – slavă cerului - ai dreptul să alegi. De fapt poate că pe aici trebuie căutat sâmburele operei lui Buñuel: imensa iritare faţă de pretenţiile de „corectitudine religioasă” ale semenilor să (cler sau laici), faţă de ipocrizie şi prostie. Eu însă îi dau în continuare dreptate lui Bergman, atunci când scrie despre felul în care filmul reuşeşte să capteze atmosfera tainică a visului: „Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toata viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo.” Şi Buñuel se mişcă prin „camera viselor”, dar fără naturaleţea unicului Tarkovski. Bergman îl pomeneşte şi pe el, alături de Kurosawa, Mizoguchi, Fellini, Dreyer...

Bunuel, după cum observa unii comentatori, explică prea mult şi prea obsesiv cât de tare (şi în ce fel) reuşea să-l enerveze obtuzitatea, fanatismul, întunecimile mai vechi sau mai noi.