Ploy

Lentoarea căutată din Ploy (2007) - un film Thai scris & regizat de Pen-ek Ratanaruang - aminteşte, vag, de Antonioni. Un bărbat tailandez stabilit de zece ani în America se întoarce în ţara sa pentru înmormântarea unei rude. O întâlneşte pe Ploy în barul hotelului în care este cazat. Ploy este o fetişcană cu „lipici” (aduce, prin look & purtări, cu Maria Schneider din Ultimo tango a Parigi) şi, pentru că ea mai are de aşteptat după mama ei ce trebuie să sosească peste câteva ore, bărbatul îi propune să urce în camera în care, împreună cu soţia sa, este cazat. Nevasta nu este deloc încântată de apariţia fetei. Resemnată, va merge la culcare. Ploy va dormi în sufrageria apartamentului lor. Din păcate însă, secvenţele lor de vis păstrează aceeaşi mizanscenă plată (piperată doar de câteva scene steamy de soft porn dintre un barman şi o cameristă - neconvingător inserate în dramaturgie) şi sunt doar nişte paranteze erotice sau de tip thriller între momente de dezbatere conjugală pe tema expirării sentimentelor într-un cuplu, alienării. Cool, nu-i aşa? Altminteri, filme „minimaliste” precum acest Ploy se tot fac (şi se premiază pe la festivaluri) de zeci de ani. Dar parcă cele de altădată aveau substanţă, miză, mesaj. Pe lângă Antonioni (trilogia alienării plus Il Deserto roso), deja pomenit, problematica (şi, pe alocuri, punerea în scenă) aminteşte – la fel de vag, de palid - şi de Săucan (Meandre), de Lean (Brief Encounter), însă cugetul acelora era infinit mai limpede, mai ferm, discursul mai bogat în semnificaţii şi imaginaţie. Russell Edwards de la variety.com are dreptate: „Helming is solid but a lack of substance to accompany the snail pace will test the endurance of patient auds. Proficient thesps do well to carry the heavy load. Tech credits are strong but the lulling soundtrack not only emphasizes the sleepy state of the protagonists but threatens to recreate it in the audience.”