Să tot fi avut vreo nouă ani când, în cantina căminului-internat unde mama era pedagogă, întrebam fetele-liceene ce văzuseră Iarna bobocilor care era prima replică din acel film. Şi am aflat-o: „Unde ne sunt bărbaţii?”
Unde ne sunt comediile? – ne putem întreba acum privind înapoi, asemenea lui Cristian Mungiu, cu tandreţe. Comedia „de actualitate” a lui Mircea Moldovan a fost printre primele pe care le-am văzut în copilăria mea. Eram, oricum, la începutul aventurii mele din sălile de cinema întunecate, iluminate uneori de harul câte unui regizor. Nu e cazul acestui film. Numai regizorul nu se face simţit acolo. Cine – mă întreb acum, la peste 33 de ani de la premieră (şi prima vizionare, la cinema Capitol) - îşi face simţită prezenţa în Iarna bobocilor? Actorii desigur (Draga Olteanu, Marin Moraru, Carmen Galin, Monica Ghiuţă, Sebastian Papaiani, Ileana Iurciuc, Vasile Niţulescu, Florina Cercel şi micuţa – pe atunci de numai 2 ani – Medeea Marinescu), imaginea lui Ion Marinescu (în care transpar peisajele înzepezite ale lui Peter Breugel cel Bătrân) şi muzica lui Paul Urmuzescu. Povestea (scenariul: Petre Sălcudeanu) e very hard to swallow. Dar asta era politica – moralizatoare, mincinoasă – din acea vreme. Comedie? Umor? Toate încercările de atunci de a face umor au fost sortite eşecului într-o breaslă în care „maestru al comediei” era Geo Saizescu şi orice glumă, orice poantă trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Erau anii pregătitori pentru marele examen de după 1990, când vulgaritatea şi amatorismul au inundat ecranele mari şi mici. Dar aceasta a fost posibil datorită tipului de umor mediocru şi trivial din mult prea multe cuplete, emisiuni TV sau filme de comedie.
Au mai trecut nişte ani până la umorul inteligent şi hâtru din serialul Ardelenilor sau din Concurs (de Dan Piţa). De fapt, umorul din „filmele serioase” (Actorul şi sălbaticii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Secretul armei…secrete şi, după 1990, din Balanţa, Patul conjugal sau A fost sau n-a fost), din multe cuplete ale lui Toma Caragiu şi Amza Pellea este singurul neatins de tendinţele ideologice ori de gudronul derizoriului şi al prostului gust. A mai fost, desigur, şi Lucian Pintilie, cu al său proiect hardcore (piperat de o scenă la limita pornografiei şi de alte câteva secvenţe cu goliciuni) numit De ce trag clopotele, Mitică (1981) – film interzis până în 1990. Gestul lui Pintilie se poate traduce şi aşa: „Ăştia sunteţi, priviţi-vă în oglinda mea!” Fără anestezie. Ce se vede: doar mocirlă şi mitocănie. Abia regizorii Nae Caranfil (în E pericoloso sporgersi) şi Cristian Mungiu (în Occident şi, ca producător, în Amintiri din Epoca de Aur – Episodul I) au izbutit, după 1990, să realizeze cu succes – în tradiţia şcolii cehe - primele comedii româneşti propriu-zise. Bravo lor!
2 comments:
Umorul, pentru a fi sincer si terapeutic, are nevoie de libertate. De aceea, in afara unor actori care puteau starni umor printr-o singura replica, asa cum a fost Toma Caragiu, sau a umorului usor, de bulevard, ca, spre exemplu, in Doi vecini, aproape tot ce s-a facut in materie de umor 'adevarat' a fost contra regimului, de fapt, filmele in care "metehnele" regimului, cu ai sai conducatori, erau satirizate (imi vin in minte rapid Reconstituirea, Secretul armei secrete, Croaziera sau Secvente). Insa nici aici nu am excelat, daca ne gandim la cehi, care i-au avut pe Menzel sau Forman.
Nu am excelat si pentru ca suntem altfel ca popor, poate. Ce mai e de spus. Sau suntem poate si un pic cehi daca-i avem pe Mungiu, Porumboiu si N Caranfil (cel din E PERICOLOSO SPORGERSI) :)
Post a Comment